Când bunica alege: Povestea unei mame care a simțit ce înseamnă să fii pe locul doi

— Nu mai pot, dragă, mă dor toate oasele, abia mă țin pe picioare! a spus soacra mea, doamna Mariana, cu vocea tremurândă, în timp ce eu încercam să-mi liniștesc bebelușul care plângea neîncetat. Era o după-amiază toridă de august, iar apartamentul nostru mic din București părea să se micșoreze cu fiecare suspin al copilului. M-am uitat la soțul meu, Radu, care încerca să-și ascundă frustrarea sub un zâmbet forțat.

— Mamă, dacă poți măcar să-l ții puțin în brațe cât încălzesc laptele… am îndrăznit să-i cer.

— Nu pot, Ilinca, chiar nu pot. Sunt bătrână, nu mai am putere. Să nu vă bazați pe mine, că nu mai sunt ce-am fost.

Am simțit cum mi se strânge inima. Eram la capătul puterilor după nopți nedormite și zile în care nu apucam nici măcar să mănânc pe fugă. Mama mea murise cu ani în urmă, iar singurul ajutor la care puteam spera era Mariana. Dar ea părea să fi îmbătrânit peste noapte, de când împlinise 60 de ani. De fiecare dată când venea la noi, se plângea de dureri, de oboseală, de viață.

A trecut o lună. Am început să mă obișnuiesc cu gândul că suntem singuri. Radu încerca să mă ajute cât putea după serviciu, dar era greu. Uneori îl vedeam cum se uită lung la telefon, poate-poate va suna mama lui să întrebe de noi. Dar nu suna.

Într-o zi, pe la prânz, primesc un mesaj de la cumnata mea, Simona: „Mami e la mine de două zile și nu vrea să plece! Îl ține pe Vlad în brațe non-stop! Parcă a întinerit!”

Mi s-a tăiat respirația. Am citit mesajul de trei ori. Cum adică? Mariana era la Simona și avea grijă de nepotul ei? Am simțit un val de furie și tristețe care m-a năpădit instantaneu. Am sunat-o pe Radu.

— Radu, mama ta e la Simona și are grijă de Vlad! Cum e posibil?

A tăcut câteva secunde.

— O să vorbesc cu ea diseară.

Seara, când Mariana a venit să ne aducă niște borcane cu zacuscă (pe care le-a lăsat la ușă fără să intre), Radu a ieșit pe palier după ea.

— Mamă, de ce la Simona poți sta și ai grijă de Vlad, iar la noi spui că nu mai poți?

Am stat cu urechea lipită de ușă. Vocea Marianei era calmă, dar rece:

— E altceva, Radule. Simona e fată. Fetele au nevoie mai mare de mamă când nasc. Tu ai nevastă, vă descurcați voi. Și oricum… Vlad e micuț tare și Simona nu știe nimic despre copii.

— Dar Ilinca? Nici ea nu știe… Și eu sunt copilul tău!

— Nu-i același lucru! Fetele sunt altfel…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. În seara aceea am plâns în baie până am rămas fără lacrimi. Radu a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău… Nici eu nu știu ce să mai spun.

Zilele au trecut greu. Simona posta poze cu mama lor ținându-l pe Vlad în brațe, râzând amândouă în bucătăria luminoasă a casei lor din Ploiești. Eu stăteam singură cu fetița noastră și mă simțeam tot mai mică și mai neînsemnată.

Într-o duminică am mers toți trei la aniversarea lui Vlad. Mariana era acolo, plină de viață, făcând glume și alergând după copii prin curte. Când am intrat pe poartă cu fetița noastră în brațe, s-a uitat la noi ca la niște străini.

— Vai, ce mare s-a făcut! Dar ce palidă ești, Ilinca! Nu te odihnești deloc?

Am zâmbit amar.

— Nu prea am cu cine lăsa copilul ca să mă odihnesc…

A dat din umeri și s-a întors spre Simona.

La plecare, Radu a încercat din nou:

— Mamă, chiar nu poți să vii măcar o zi pe săptămână la noi?

— Nu pot, dragule. La Ploiești e mai ușor pentru mine… Și Simona are nevoie de mine mai mult decât voi.

Pe drum spre casă nu am vorbit deloc. În acea noapte am avut un vis ciudat: eram într-o cameră plină cu copii care plângeau și nimeni nu venea să-i ia în brațe. M-am trezit transpirată și cu inima bătând nebunește.

Au trecut luni. Relația cu Mariana s-a răcit complet. Radu a început să evite discuțiile despre familie. Eu m-am refugiat în copilul meu și în rarele vizite ale unor prietene care mă ajutau cât puteau.

Într-o zi am primit un mesaj de la Simona: „Nu știu ce i-ai făcut mamei, dar acum e supărată că nu o mai căutați.”

Am râs amar. Ce ironie! Să fii acuzată că ignori pe cineva care te-a ignorat prima.

Când fetița noastră a împlinit un an, am organizat o mică petrecere acasă. Mariana nu a venit. A trimis un plic cu 100 de lei și o felicitare scrisă grăbit: „Sănătate și noroc!”

Am privit lung plicul și am simțit cum mă apasă un gol imens în piept. M-am întrebat dacă vreodată va vedea cât rău ne-a făcut această diferență între copii și nepoți.

Acum fetița noastră are trei ani și încă întreabă uneori cine e „bunica”. Iar eu încă nu știu ce să-i răspund fără să-i transmit tristețea mea.

M-am întrebat adesea: oare sângele chiar nu se face apă? Sau uneori curge mai repede spre unii decât spre alții? Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați fi gestionat această nedreptate?