Când bunicul s-a mutat la noi: Povestea unei familii într-un apartament de bloc din Drumul Taberei

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi găsesc locul printre jucăriile împrăștiate ale copiilor și sacoșele cu cumpărături. Mihai m-a privit obosit, cu ochii pierduți în ecranul telefonului. Din dormitor, se auzea vocea răgușită a lui bunicul Ion: „Irina, ai uitat să-mi aduci pastilele!”

Asta era noua mea viață: trei camere, patru suflete și niciun colț de liniște. Bunicul Ion, tatăl lui Mihai, venise la noi după ce rămăsese singur. Soacra mea murise în urmă cu un an, iar bătrânul nu se mai descurca singur la țară. L-am primit cu inima strânsă, dar cu promisiunea că „va fi bine”.

Primele zile au fost un haos. Bunicul nu se putea obișnui cu zgomotul orașului, cu lipsa grădinii și a găinilor lui. Copiii, Ana și Vlad, îl priveau ca pe un intrus care le ocupa camera de joacă. Eu mă simțeam prinsă la mijloc între nevoile tuturor și propriile mele gânduri care nu-mi dădeau pace nici noaptea.

— Irina, unde e telecomanda? — striga bunicul aproape zilnic.
— Irina, nu găsesc șosetele!
— Irina, iar ai pus sare prea multă în ciorbă!

Mihai încerca să mă ajute, dar serviciul îl ținea plecat de dimineața până seara. Seara venea obosit și tăcut. În rarele momente când rămâneam singuri, îmi spunea doar:
— Hai să avem răbdare. E greu pentru toți.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu bunicul pe tema televizorului — el voia știrile, copiii voiau desene — am ieșit pe balcon și am izbucnit în plâns. M-am simțit vinovată pentru că nu puteam fi mai răbdătoare. Dar cum să fii răbdător când nu mai ai niciun colț doar al tău?

Într-o seară de sâmbătă, Ana a venit la mine:
— Mami, de ce e bunicul mereu supărat?
Am oftat și am tras-o lângă mine.
— Pentru că îi e dor de casa lui și îi e greu să se obișnuiască aici.
— Dar dacă îi fac un desen cu găini? Poate îl înveselesc.

A doua zi dimineață, Ana i-a întins bunicului desenul. Pentru prima dată de când venise la noi, l-am văzut zâmbind sincer.
— Mulțumesc, fetițo! Ești o minune!

Din ziua aceea, ceva s-a schimbat. Bunicul a început să le spună copiilor povești din copilăria lui la țară. Le povestea despre cum mergea cu vacile pe câmp sau cum făcea zmeie din hârtie de ziar. Copiii îl ascultau fascinați. Eu îi priveam pe toți trei din bucătărie și simțeam cum inima mi se încălzește puțin câte puțin.

Dar conflictele nu au dispărut. Într-o seară, Mihai a venit acasă nervos:
— Tata a ieșit iar pe scară fără să spună nimic! L-a găsit vecina la parter dezorientat!
Am simțit cum mă sufoc. Am început să ne certăm — eu îi reproșam că nu mă ajută destul, el îmi spunea că sunt prea dură cu tatăl lui. Bunicul asculta totul din camera lui și a doua zi dimineață mi-a spus încet:
— Irina, dacă vrei să plec la azil, spune-mi direct. Nu vreau să vă stric viața.

M-am simțit ca o criminală. Am plâns toată ziua la serviciu. Seara i-am făcut ceaiul preferat și am stat lângă el pe canapea.
— Nu vreau să pleci nicăieri, tataie Ion. Doar că uneori mi-e greu să mă împart între toți.
El m-a privit lung:
— Știu că nu-ți e ușor. Nici mie nu mi-e. Dar uite ce copii minunați ai crescut. Și ce noroc am eu că am ajuns aici.

În timp, am început să găsim mici rutine care ne ajutau să supraviețuim: dimineața îi făceam cafeaua bunicului înainte să plec la muncă; copiii îi lăsau bilețele colorate; Mihai încerca să petreacă mai mult timp cu el la final de săptămână. Nu era ușor — uneori simțeam că explodez de oboseală sau frustrare — dar am început să văd și părțile bune: copiii mei învățau răbdarea și respectul pentru cei bătrâni; eu învățam să cer ajutor și să spun „nu pot” fără rușine.

Într-o duminică după-amiază, când soarele bătea leneș prin geamul mic al sufrageriei noastre de bloc, bunicul le citea copiilor dintr-o carte veche de povești. Ana s-a uitat la mine și mi-a șoptit:
— Mami, cred că bunicul e fericit aici.
Am zâmbit printre lacrimi.

Nu știu dacă vreodată va fi ușor sau dacă vom reuși să avem intimitatea pe care o visam cândva. Dar știu că suntem împreună și că fiecare zi aduce o mică minune — un zâmbet, o poveste sau doar liniștea unei seri în care suntem toți acasă.

Oare câți dintre noi reușim să găsim echilibrul între nevoile noastre și ale celor dragi? Și cât de mult suntem dispuși să sacrificăm pentru a păstra familia unită?