Când casa mea a devenit o închisoare: Povestea unei mame românce

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi găsesc locul printre jucăriile împrăștiate prin sufragerie.

Radu s-a uitat la mine cu ochii lui mari, obosiți, dar nu a spus nimic. Lângă el, Andreea, nora mea, își legăna copilul pe genunchi și încerca să pară că nu aude. De când s-au mutat la mine, casa mea — odinioară liniștită și ordonată — s-a transformat într-un câmp de bătălie. Fiecare zi era o luptă surdă pentru spațiu, pentru liniște, pentru un pic de intimitate care îmi lipsea tot mai mult.

Totul a început într-o după-amiază ploioasă de martie. Radu m-a sunat pe fugă: „Mamă, avem nevoie de ajutor. Proprietarul ne-a dat afară. Putem veni la tine câteva săptămâni?” Nu am avut timp să mă gândesc prea mult. Am spus „da”, cum ar fi făcut orice mamă. Dar nu mi-am imaginat niciodată că acele „câteva săptămâni” se vor transforma în luni întregi.

La început am fost bucuroasă. Să-l am pe Radu aproape, să-l văd pe Vlad, nepotul meu, crescând sub ochii mei… era un vis pe care îl avusesem mereu. Dar repede visul s-a transformat în coșmar. Andreea nu mă suporta. Îi simțeam privirile reci când îi sugeram să nu mai lase vasele nespălate sau să nu pună scutecele murdare pe masa din bucătărie. Radu era prins la mijloc și tăcea. Vlad plângea mult și dormea puțin. Eu nu mai aveam niciun colț al meu.

Într-o dimineață, am găsit-o pe Andreea plângând în baie. Am bătut ușor la ușă:
— Andreea, ești bine?
— Nu… Nu mai pot! — a răspuns ea printre suspine. — Nu e casa mea! Nu pot face nimic fără să simt că deranjez!

Am simțit un nod în gât. Nici pentru mine nu mai era casa mea. Era ca și cum am fi fost cu toții chiriași într-un spațiu strâmt, fiecare cu frustrările lui.

Seara, la cină, am încercat să deschid subiectul:
— Poate ar trebui să găsim o soluție… Să vă ajut să vă mutați din nou la voi…
Radu a ridicat tonul:
— Mamă! Știi cât de greu e acum cu chiriile? Salariul meu abia ajunge pentru mâncare! Vrei să ne dai afară?

M-am simțit vinovată, de parcă aș fi fost o egoistă care nu-și iubește familia. Dar nu era vorba despre iubire. Era vorba despre respect și despre faptul că simțeam că nu mai exist.

Zilele au început să semene una cu alta: dimineți agitate, prânzuri în tăcere, seri în care fiecare se retrăgea în camera lui cu telefonul sau televizorul pornit tare ca să acopere plânsul copilului sau certurile mărunte dintre Radu și Andreea.

Prietenii mei au început să mă evite. „Nu venim la tine, că sigur e gălăgie”, îmi spuneau la telefon. M-am trezit izolată, fără cineva cu care să vorbesc sincer despre ce simt.

Într-o duminică, după ce Vlad a răsturnat un pahar cu suc pe covorul meu preferat și Andreea a ridicat din umeri fără să spună nimic, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă greșisem undeva ca mamă sau ca om. Poate că nu știam să pun limite. Poate că dragostea mea era prea sufocantă sau prea puțină.

Într-o seară târzie, când toți dormeau, Radu a venit lângă mine în bucătărie.
— Mamă… îmi pare rău că te-am pus în situația asta. Dar nu știu ce să fac…
L-am privit lung.
— Nici eu nu știu ce să fac, Radu. Mi-e dor de liniștea mea… dar mi-e teamă că dacă vă spun să plecați, n-o să mă mai iertați niciodată.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Am ieșit cu Vlad în parc. Mulțumim pentru tot.” Era scrisul Andreei. Am simțit un strop de recunoștință amestecat cu tristețe.

Au trecut încă două luni până când au reușit să găsească o garsonieră mică la marginea orașului. Când au plecat, casa a rămas goală și tăcută. Am stat pe canapea ore întregi, ascultând liniștea care altădată îmi lipsea atât de mult.

Acum mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Unde e limita dintre iubire și pierderea propriei identități? Poate că nu există răspunsuri simple… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?