Când casa nu mai e acasă: Mărturia unei mame românce care a pierdut totul pentru familie

— Ce faci aici, mamă? De ce ai venit fără să anunți?

Vocea fiului meu, Vlad, răsună în holul casei pe care am visat-o ani la rând, printre pereții reci ai apartamentului din Torino. Mâinile îmi tremură pe valiza veche, încă plină de mirosul străinătății. Îl privesc: e mai înalt, mai matur, dar ochii lui nu mă caută cu dorul pe care îl speram. În spatele lui, ușa de la bucătărie se deschide încet și apare soțul meu, Sorin. Nu zâmbește. Nu se grăbește să mă îmbrățișeze. Doar mă privește, ca pe o străină.

— Am venit acasă, Vlad. Am terminat contractul. Mi-a fost dor de voi… de casă.

Nu răspunde. Se uită la Sorin, apoi dispare în camera lui. Rămân singură cu soțul meu, într-o liniște apăsătoare. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Am plâns destul în fiecare noapte când mă gândeam la ei.

— De ce nu ai sunat înainte? întreabă Sorin, cu voce joasă.

— Am vrut să vă fac o surpriză… Să vă văd fețele când mă întorc acasă, după atâția ani…

El oftează și se uită în altă parte. Înțeleg că ceva nu e în regulă. Simt un gol în stomac, ca atunci când am plecat prima dată din țară, cu inima frântă că-mi las copiii mici și soțul singur.

Ani la rând am spălat bătrâni, am schimbat pampersi, am dormit pe saltele tari și am mâncat resturi doar ca să pot trimite bani acasă. Fiecare salariu l-am împărțit: facturi, rechizite pentru copii, rate la casă, haine pentru Sorin. M-am hrănit cu poze primite pe WhatsApp și cu promisiunea că într-o zi ne vom reuni și vom fi fericiți.

Dar casa nu mai miroase a copilărie. E rece, ordonată până la obsesie, fără urme de viață. Pe frigider nu mai sunt desenele Irinei, fiica mea cea mică. În camera ei găsesc doar un pat gol și o valiză deschisă. Mă uit la poza noastră de familie de pe noptieră și simt cum mă sufoc.

— Unde e Irina? întreb cu voce stinsă.

Sorin tace câteva secunde.

— E la facultate, la Cluj. Nu a vrut să vină acasă în vacanță…

— De ce?

— Nu știu… poate nu-i mai place aici.

Simt că minte. Îl cunosc prea bine. Dar nu am puterea să-l confrunt acum.

Seara vine repede peste orașul meu natal. Mă așez la masa din bucătărie și încerc să vorbesc cu Vlad.

— Cum merge școala? Ai prieteni noi?

— E ok…

Răspunsuri scurte, priviri furișe spre telefon. Parcă așteaptă să plec din cameră. Sorin citește ziarul, absent. Încerc să le povestesc despre Italia, despre bătrâna pe care am îngrijit-o ultimii doi ani, despre cât de mult mi-a lipsit familia.

— Mamă, nu mai are rost… Suntem bine aici. Ne-am descurcat și fără tine.

Cuvintele lui Vlad mă lovesc ca un pumn în stomac. Îmi vine să țip: „Am făcut totul pentru voi! Am muncit ca o sclavă!” Dar tac. Îmi mușc buzele până la sânge.

În noaptea aceea nu pot dormi. Aud șoapte din camera alăturată. Îl aud pe Sorin vorbind la telefon cu cineva. Vocea lui e blândă, caldă — o voce pe care nu i-am mai auzit-o de ani de zile.

A doua zi dimineață găsesc o eșarfă străină pe cuier. Parfumul ei nu-mi aparține. Inima îmi bate nebunește. Îl privesc pe Sorin când coboară la cafea.

— Cine a fost aici?

Se uită la mine fără să clipească.

— O prietenă… O cunoștință de la serviciu.

Nu-l cred. Știu adevărul înainte să-l aud din gura vecinei de peste drum:

— Mariana, dragă… S-a tot văzut cu o femeie de când ai plecat tu. Toată lumea știe…

Mă prăbușesc pe bancă, în fața blocului unde am crescut copiii mei. Plâng fără rușine, ca un copil rătăcit. Toți anii mei de sacrificiu s-au transformat în scrum.

În zilele următoare încerc să vorbesc cu Irina la telefon.

— Mamă… Nu pot acum… Am examene…

Vocea ei e rece, distantă. Simt că nu mai are nevoie de mine.

Într-o seară îl confrunt pe Sorin:

— De ce? De ce ai făcut asta?

Ridică din umeri.

— Ai fost plecată prea mult timp… Am rămas singur… Am avut nevoie de cineva…

— Și eu? Eu ce sunt?

Nu răspunde. Pleacă din cameră fără să se uite înapoi.

Rămân singură în casa pentru care am muncit o viață întreagă. Copiii mei nu mă mai recunosc. Soțul meu are alt drum. Prietenii s-au risipit demult.

M-am întors acasă crezând că voi găsi dragoste și recunoștință. Am găsit doar ziduri reci și suflete străine.

Mă întreb: oare merită să-ți sacrifici viața pentru familie dacă familia uită cine ești? Ce rămâne din noi când tot ce am iubit se destramă sub ochii noștri?