Când casa nu mai e acasă: Povestea unei alegeri care a rupt o familie

— Nu pot să cred că ai făcut asta, tata! — vocea lui Gergő răsuna în holul mic, spartă de ploaia care bătea în geamuri. Dóra stătea lângă el, cu mâinile strânse pe burtica rotunjită, ochii roșii de plâns. Eu mă uitam la ei, cu palmele transpirate și inima bătându-mi nebunește. Nu voiam să ajung aici. Dar am ajuns.

Totul a început cu o ceartă banală despre bani. Gergő nu-și găsea de lucru de luni bune, iar eu simțeam că toată greutatea casei apasă pe umerii mei. Soția mea, Mariana, încerca să medieze, dar fiecare discuție se termina cu uși trântite și tăceri apăsătoare. În seara aceea, după ce am venit obosit de la serviciu, i-am găsit pe amândoi în bucătărie. Dóra încerca să gătească ceva din puținul rămas în frigider, iar Gergő se uita pierdut pe fereastră.

— Nu putem continua așa! — am izbucnit eu. — Nu mai am de unde să vă țin pe toți! Dacă nu-ți găsești de lucru până la sfârșitul lunii, va trebui să plecați.

Cuvintele mele au căzut ca o sentință. Mariana a început să plângă în surdină, Dóra a lăsat lingura jos și s-a sprijinit de masă, iar Gergő m-a privit ca și cum nu mă mai recunoștea.

— Tata, nu poți să ne faci asta… Dóra e însărcinată! Unde să mergem?

— Nu e problema mea! — am urlat, fără să-mi dau seama cât de rece sună. — Am muncit o viață întreagă pentru casa asta și nu pot să vă țin pe toți la nesfârșit!

A doua zi dimineață, când m-am trezit, camera lor era goală. Pe pat rămăsese doar o fotografie cu noi toți la mare, zâmbind larg, ca și cum nimic rău nu s-ar fi putut întâmpla vreodată. Am simțit un gol în stomac și o furie mută împotriva propriei mele neputințe.

Zilele au trecut greu. Mariana nu-mi vorbea decât strictul necesar. Casa era tăcută, iar eu mă simțeam ca un străin în propria viață. Îmi repetam mereu că am făcut ce trebuia, că nu puteam să-i țin la nesfârșit pe spatele meu. Dar noaptea, când liniștea devenea insuportabilă, mă întrebam dacă nu cumva am pierdut totul pentru o mândrie prostească.

Într-o seară, la două săptămâni după ce plecaseră, telefonul a sunat. Era numărul lui Gergő. Am răspuns cu inima cât un purice.

— Tata… Dóra a ajuns la spital. A avut complicații… Nu știu ce să fac…

Vocea lui era spartă de plâns și disperare. Am simțit cum mi se taie picioarele. Fără să mai gândesc, am luat cheile și am fugit spre spital. Pe drum, gândurile mă loveau ca niște valuri: dacă i se întâmplă ceva copilului? Dacă Dóra pățește ceva? Dacă nu mai apuc să-mi văd nepotul?

La spital l-am găsit pe Gergő prăbușit pe un scaun din hol. Ochii lui roșii m-au făcut să mă simt mai mic decât oricând.

— Îmi pare rău… — am șoptit eu, dar cuvintele păreau goale.

— Nu pentru mine trebuie să-ți pară rău… — mi-a răspuns el printre lacrimi. — Pentru Dóra și pentru copilul nostru.

Am stat acolo ore întregi, fără să știm ce va fi. Mariana a venit și ea; ne-am ținut toți trei de mâini ca niște naufragiați care speră la salvare.

Când medicul a ieșit și ne-a spus că Dóra și copilul sunt în afara oricărui pericol, am simțit cum mi se rupe un nod din piept. Dar rana din suflet rămânea.

După acel episod, Gergő și Dóra s-au mutat la sora ei, într-un apartament mic din Rahova. Eu îi vizitam rar; nu aveam curajul să-i privesc în ochi prea mult timp. Mariana încerca să repare ce se mai putea repara: le ducea mâncare gătită, haine pentru copilul care urma să vină.

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele se adunau în grămezi pe trotuar, m-am trezit în fața blocului lor cu o pungă de jucării pentru nepotul meu nou-născut. Am urcat scările cu inima strânsă. Gergő mi-a deschis ușa; era obosit, dar zâmbea slab.

— Intră… — mi-a spus simplu.

În sufrageria mică mirosea a lapte praf și a viață nouă. Dóra stătea pe canapea cu bebelușul în brațe. M-am apropiat încet și am privit chipul micuțului care dormea liniștit.

— Îl cheamă Victor — mi-a spus Dóra cu o voce blândă.

Am simțit cum mi se umezește privirea. Am întins mâna spre nepotul meu și am simțit pentru prima dată după mult timp că poate există speranță.

Dar rana dintre mine și Gergő nu s-a vindecat ușor. Au urmat luni de tăceri stânjenitoare și discuții grele. Într-o seară, după ce l-am adormit pe Victor împreună, Gergő s-a uitat la mine lung:

— Tata… De ce ai ales casa în locul nostru?

Nu am știut ce să-i răspund atunci. Poate că am fost prea mândru sau prea speriat să recunosc că mi-era frică de viitor, de neputința mea. Poate că am crezut că disciplina e mai importantă decât dragostea.

Acum stau singur în bucătăria casei care nu mai e acasă fără ei. Mă uit la poza veche de la mare și mă întreb: oare câte familii se destramă din cauza unor decizii luate la nervi? Oare câți tați aleg mândria în locul iubirii?

Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut? Credeți că o familie poate fi reparată după ce ai rupt-o cu mâna ta?