Când casa nu mai e acasă: Povestea unei decizii care ne-a schimbat viața

— Nu mai pot, Livia! Nu mai pot să stau aici, să mă simt ca o musafiră în propria mea viață!
Vocea mea tremura, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi. Mă uitam la soțul meu, Radu, care stătea cu capul plecat pe marginea patului îngust din garsoniera soacrei mele. Fetița noastră, Mara, dormea pe o saltea în colțul camerei, cu jucăriile strânse la piept, ca și cum ar fi vrut să se apere de tot ce era străin și rece în jurul ei.

Totul a început cu două luni în urmă. Aveam un apartament micuț, dar era al nostru. Muncisem amândoi ani de zile ca să-l plătim. Într-o zi, când mă întorceam de la serviciu, am găsit-o pe soacra mea, Elena, așteptându-mă în fața blocului. Avea o privire hotărâtă și un zâmbet fals pe buze.

— Livia, trebuie să vorbim. Am decis să vând apartamentul. Am nevoie de bani pentru tratamentele mele și nu mai pot sta singură la garsonieră. Voi vă mutați la mine.

Am simțit cum mi se taie respirația. Apartamentul era pe numele ei, dar noi îl consideram acasă. Radu a încercat să discute cu ea, dar Elena era de neclintit. În două săptămâni am împachetat tot ce aveam și am ajuns în garsoniera ei din Drumul Taberei: două camere mici unite printr-un hol îngust, cu mobila veche și miros de naftalină.

Primele zile au fost un coșmar. Elena avea reguli pentru orice: nu se gătește după ora șapte, nu se spală rufe decât sâmbăta, Mara nu are voie să deseneze pe masă, iar Radu trebuia să-și lase pantofii la ușă. Fiecare gest al nostru era judecat.

— Livia, nu mai pune atâta sare în mâncare!
— Mara, nu tropăi! Se aude la vecini!

În fiecare seară mă retrăgeam în baie și plângeam în surdină. Îmi lipsea libertatea de a-mi bea cafeaua în liniște, de a asculta muzică sau de a râde cu Mara fără să mă tem că deranjez pe cineva. Radu încerca să mă liniștească:

— O să fie bine, iubita mea. E doar o perioadă grea.

Dar perioada grea părea că nu se mai termină. Elena devenea tot mai posesivă. Într-o seară, când Mara s-a îmbolnăvit și a vomitat pe covor, Elena a țipat la mine:

— Nu e vina mea că nu știi să ai grijă de copil! Dacă era după mine, nici nu trebuia să o aduci aici!

M-am simțit umilită. Am vrut să-i răspund, dar Radu m-a tras de mână:

— Livia, te rog…

Am tăcut. Pentru Mara. Pentru Radu. Dar în fiecare zi simțeam cum mă sting puțin câte puțin.

Într-o duminică dimineață, Mara s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

— Mami, când mergem acasă?

Nu am știut ce să-i răspund. Acasă nu mai exista pentru noi.

Într-o seară, după ce Elena a adormit, am ieșit cu Radu pe balconul minuscul. Am privit luminile orașului și am început să vorbesc:

— Radu, nu mai pot trăi așa. Nu vreau ca Mara să crească într-un loc unde nu e iubită. Trebuie să facem ceva.

Radu a oftat adânc:

— Știu… Dar unde să mergem? Chiriile sunt uriașe, salariile abia ne ajung pentru mâncare…

— Atunci hai să plecăm din București! Să încercăm la țară, la părinții mei…

Radu s-a uitat lung la mine. Știam că nu-i place ideea de a renunța la oraș, dar nici el nu mai suporta atmosfera din garsonieră.

A doua zi dimineață am început să facem planuri. Elena a simțit imediat că ceva se schimbă.

— Ce puneți la cale? Nu vă ajunge că v-am primit aici?

— Mamă, nu e vorba de asta… Dar nu putem trăi toată viața într-o cameră.

Elena a izbucnit:

— Ingrato! Eu v-am crescut copilul când voi erați la muncă! Acum mă lăsați singură?

Radu a încercat să o îmbrățișeze, dar ea l-a respins cu un gest nervos.

În ziua plecării noastre, Mara s-a uitat pentru ultima dată la jucăriile ei puse într-o cutie de carton. Eu am privit spre fereastra micuță și am simțit un gol imens în suflet. Nu știam dacă facem bine sau rău, dar știam că nu mai puteam rămâne acolo.

Acum suntem la țară, într-o casă veche dar primitoare. Avem grădină și aer curat. Mara aleargă liberă printre meri și râde din nou. Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am fugit pur și simplu de problemele noastre.

Oare câți dintre noi au pierdut sentimentul de acasă din cauza unei decizii luate peste capul lor? Și cât curaj ne trebuie ca să luptăm pentru liniștea familiei noastre?