Când cea mai bună prietenă mi-a furat viața: povestea unei trădări românești

— Nu pot să cred că faci asta, Irina! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji. Eram în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, cu mâinile încleștate pe marginea mesei. Irina stătea în fața mea, cu ochii mari, dar reci.

— Nu am vrut să se întâmple așa, Ana, dar… nu pot controla ce simt, a spus ea încet, evitându-mi privirea.

Totul s-a întâmplat atât de repede. Cu doar câteva luni înainte, mergeam împreună la piață, râdeam de vecinii bârfitori și ne făceam planuri pentru vacanța la mare. Eram Ana și Irina — de nedespărțit încă din liceu. Ea știa totul despre mine: fricile mele, visele mele, chiar și faptul că Radu mă rănea uneori cu vorbele lui tăioase. Și totuși, tocmai ea avea să-mi dea lovitura de grație.

Divorțul de Radu a fost un coșmar. Îmi amintesc cum stăteam pe holurile tribunalului, cu dosarul în brațe și cu inima frântă. El părea atât de sigur pe el, atât de rece. Eu eram doar o umbră a celei care fusesem. Singura mea alinare era Mara, fetița noastră de șase ani, și Irina — sau cel puțin așa credeam.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un mesaj de la Irina: „Trebuie să vorbim.” Am simțit un gol în stomac. Ne-am întâlnit la cafeneaua noastră preferată din centru. Ea părea agitată, își frământa mâinile și nu mă privea în ochi.

— Ana… eu și Radu… suntem împreună. N-am vrut să-ți spun așa, dar nu mai pot ascunde.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am ieșit în ploaie fără umbrelă, fără să-mi pese că hainele mi se lipeau de piele. M-am simțit trădată nu doar ca soție, ci ca om. Irina era sora pe care n-o avusesem niciodată.

Zilele care au urmat au fost un șir nesfârșit de întrebări fără răspuns. Cum a putut? De ce tocmai ea? Prietenele comune au început să mă evite; unii spuneau că exagerez, că „viața merge înainte”. Mama încerca să mă consoleze: „Ana, oamenii sunt slabi. Nu te mai gândi la ei.” Dar cum să nu mă gândesc?

Cel mai greu mi-a fost când Mara a venit acasă după un weekend la Radu:

— Mami, Irina mi-a făcut clătite! Poate vine și la noi?

Am simțit un junghi în piept. Cum să-i explic unui copil că cea care îi făcea cozi împletite la grădiniță m-a trădat? Cum să-i spun că nu vreau să o mai văd niciodată?

Într-o zi, când Mara era la școală, am sunat-o pe Irina. Aveam nevoie să înțeleg.

— De ce? am întrebat printre suspine.

— Ana… Radu era singur, eu eram singură… S-a întâmplat pur și simplu. Nu vreau să te rănesc, dar nu pot renunța la el acum.

— Și la mine poți renunța? La toți anii ăștia?

A tăcut. Apoi a spus încet:

— Poate că prietenia noastră nu era atât de puternică pe cât credeam.

Am simțit că mă sufoc. Am aruncat telefonul pe pat și am plâns până am adormit.

Au urmat luni de singurătate cruntă. Mergeam la serviciu ca un robot, acasă mă aștepta doar Mara și tăcerea apăsătoare a apartamentului gol. Prietenele vechi dispăruseră una câte una; nu voiau să se implice sau pur și simplu nu știau ce să spună.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, am găsit curajul să-i scriu Irinei o scrisoare:

„Nu știu dacă vei citi vreodată rândurile astea sau dacă îți va păsa. Dar vreau să știi că m-ai distrus. Nu doar pentru că l-ai ales pe Radu, ci pentru că ai ales să mă abandonezi când aveam cea mai mare nevoie de tine. Poate într-o zi vei înțelege ce înseamnă să fii singură.”

N-am primit niciodată răspuns.

Viața a mers mai departe — sau cel puțin așa părea din afară. Am început să merg la terapie după ce m-am trezit într-o dimineață fără niciun chef să mă ridic din pat. Psiholoaga mea, doamna Popescu, m-a întrebat:

— Ce ai vrea să-i spui Irinei dacă ar fi aici?

— Că mi-e dor de ea… dar nu pot ierta ce mi-a făcut.

— Și dacă n-o vei ierta niciodată?

— Atunci voi rămâne blocată aici pentru totdeauna?

Încet-încet am început să mă reconstruiesc. Am ieșit la cafea cu colega mea de birou, Mihaela; am mers cu Mara la teatru de păpuși; am început chiar să pictez din nou — ceva ce nu mai făcusem din facultate.

Într-o zi, la supermarket, m-am întâlnit cu Radu și Irina. El părea grăbit; ea s-a uitat la mine cu o privire vinovată. N-am spus nimic. Am trecut mai departe cu capul sus.

Acum, după aproape doi ani, încă doare. Dar am învățat că uneori oamenii pe care îi iubești cel mai mult sunt cei care te pot răni cel mai tare. Și că iertarea nu e pentru ei — e pentru tine.

Mă întreb uneori: dacă aș fi iertat-o pe Irina mai devreme, aș fi fost mai fericită? Sau unele răni trebuie pur și simplu lăsate să se vindece singure? Voi ce ați fi făcut în locul meu?