Când copiii altora devin responsabilitatea ta: Povestea mea ca mătușă prinsă între familie și maternitate

— Ioana, te rog, nu mă lăsa iar cu copiii! Nu mai pot! — vocea Ramonei răsună disperată în telefon, în timp ce eu încerc să-mi liniștesc Mara, care plânge în camera alăturată. E a treia oară săptămâna asta când mă roagă să-i iau pe Vlad și pe Daria la mine. Mă uit la ceas: e abia miercuri.

Mă simt prinsă ca într-o menghină. Pe de o parte, Ramona e sora mea și știu cât de greu îi este de când soțul ei a plecat în Germania la muncă. Pe de altă parte, Mara, fetița mea de opt ani, devine tot mai retrasă și tristă de fiecare dată când verii ei vin la noi. Nu e vina lor că sunt agitați, gălăgioși și uneori răutăcioși, dar nici nu pot ignora cum o afectează pe Mara.

— O să fie doar câteva ore, promit! — insistă Ramona. — Am interviul ăla important și nu am cu cine să-i las.

Îmi mușc buza. Cum să-i spun nu? Cum să-i spun că nu mai pot? Că Mara a început să se teamă de serile în care verii ei rămân peste noapte? Că a venit ieri la mine cu ochii în lacrimi și mi-a spus: „Mami, de ce trebuie să fiu mereu eu cea care cedează?”

— Bine, adu-i după prânz — răspund în cele din urmă, cu voce stinsă.

Închid telefonul și mă prăbușesc pe canapea. Îmi vine să plâng. Mă simt vinovată că nu pot fi acolo pentru sora mea, dar și mai vinovată că nu pot să-mi protejez copilul. Mă ridic și merg la Mara. O găsesc desenând singură la birou.

— Mami, iar vin Vlad și Daria? — mă întreabă fără să se întoarcă.

Nu știu ce să-i spun. Îi mângâi părul blond și îi șoptesc:

— Da, iubita mea. Dar promit că stau cu tine tot timpul.

— Nu vreau să mă joc cu ei… — spune încet. — Mereu râd de mine că sunt „prea cuminte”.

Îmi simt inima strânsă ca într-o gheară. Oare exagerez? Oare ar trebui să fiu mai fermă cu Ramona? Dar dacă nu o ajut, cine o va ajuta?

După-amiaza trece greu. Vlad și Daria intră ca un taifun în casă: trântesc uși, țipă, se ceartă pe jucării. Mara se retrage în colțul ei cu cartea preferată. Încerc să mediez conflictele, dar simt cum răbdarea mi se subțiază cu fiecare minut.

La cină, Daria varsă supa pe masă și râde zgomotos:

— Ce contează? Oricum nu-i bună!

Mara se uită la mine cu ochii mari, așteptând să spun ceva. Îmi adun puterile:

— Daria, te rog frumos să respecți munca mea. Dacă nu-ți place supa, poți spune fără să faci mizerie.

Vlad dă ochii peste cap:

— La noi acasă nu ne ceartă nimeni!

Simt cum îmi fierbe sângele în vene. Mă abțin cu greu să nu ridic tonul. Îmi amintesc de discuțiile cu mama:

— Ioana, trebuie să fii înțelegătoare! Copiii Ramonei trec printr-o perioadă grea…

Dar cine are grijă de Mara? Cine are grijă de mine?

Seara târziu, după ce îi culc pe toți trei, mă privesc în oglindă. Am cearcăne adânci și ochii roșii de oboseală. Îmi vine să urlu. Îmi vine să fug.

A doua zi dimineață primesc un mesaj de la Ramona: „Mulțumesc că ai avut grijă de ei! Ești cea mai bună soră!”

Nu-i răspund imediat. Merg la Mara și o găsesc desenând un nor mare și negru peste un soare mic.

— Ce e asta? — întreb blând.

— E norul care vine mereu peste mine când sunt Vlad și Daria aici… — șoptește ea.

Atunci simt că nu mai pot continua așa. Îmi adun curajul și o sun pe Ramona.

— Ramona, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot lua copiii atât de des. Mara suferă… Nu e corect nici pentru ea, nici pentru mine.

La celălalt capăt al firului e tăcere. Apoi aud un oftat lung.

— Știu că ți-e greu… Dar nici eu nu am alt ajutor! Ce vrei să fac?

— Poate ar trebui să găsim împreună o soluție… Poate poți apela la vecina ta sau la mama mai des…

Ramona oftează din nou:

— Tu mereu ai avut viața mai ușoară… Nu știi cum e să fii singură cu doi copii!

Mă doare acuzația ei. Dar știu că trebuie să pun limite.

— Poate că nu știu exact cum e la tine… Dar știu cum e la mine: Mara are nevoie de mine. Și eu am nevoie de liniște acasă.

Discuția se termină rece. Seara primesc un mesaj scurt: „Bine. O să mă descurc.”

Simt un val de vinovăție care mă sufocă. Seara îi citesc Marei povestea preferată și o țin strâns în brațe.

— Mami, azi a fost liniște… — îmi spune ea zâmbind timid.

O mângâi pe păr și îmi promit că n-o voi mai lăsa niciodată pe Mara pe ultimul loc.

Dar oare am făcut bine? Oare există vreodată o soluție corectă când familia te trage în toate direcțiile? Voi ce ați fi făcut în locul meu?