Când copiii cresc și nu mai au nevoie de tine: Povestea unei mame din București

— Nu mai insista, mamă, mă descurc! vocea Ioanei răsună tăios prin telefon, iar eu rămân cu receptorul în mână, simțind cum mi se strânge inima. E a treia oară săptămâna asta când încerc să o ajut cu ceva — să-i trimit o ciorbă, să-i calc niște haine, să-i plătesc o factură — și de fiecare dată primesc același refuz. Închid ochii și încerc să-mi amintesc când s-a schimbat totul. Parcă ieri îi legam șireturile și îi făceam pachețelul pentru școală. Acum, Ioana are 28 de ani, lucrează la o firmă de IT din București și locuiește cu iubitul ei într-un apartament micuț din Militari. Rareori mă sună, iar când o face, discuțiile sunt scurte și la obiect.

Mihai, băiatul meu cel mic, e plecat la Cluj de trei ani. L-am văzut ultima dată la Crăciun, când a venit pentru două zile și a stat mai mult pe telefon decât cu mine. „Mamă, am crescut, trebuie să înțelegi că am viața mea”, mi-a spus atunci, cu un zâmbet vinovat. Dar cum să înțeleg? Cum să accept că nu mai sunt centrul universului lor?

Soțul meu, Doru, e și el tot mai absent. De când s-a pensionat, își petrece timpul la pescuit sau la barul din colț cu prietenii lui. Când încerc să-i vorbesc despre ce simt, oftează și-mi spune: „Lasă-i în pace, Maria, așa e normal. Copiii cresc.” Dar eu nu pot. Casa e prea mare și prea goală fără ei. Mă plimb prin camerele lor, le ating hainele rămase în dulapuri, le miros parfumurile uitate pe rafturi. Mă agăț de orice urmă a lor ca de o ancoră.

Într-o seară ploioasă de aprilie, primesc un mesaj de la Ioana: „Mamă, nu pot veni duminică la masă. Am mult de lucru.” Îmi cade telefonul din mână. Mă prăbușesc pe canapea și plâng în hohote. Nu pentru că nu vine la masă, ci pentru că simt că nu mai am niciun rost. Cine sunt eu dacă nu mai sunt mama care gătește, care spală, care sfătuiește?

A doua zi mă trezesc devreme și mă uit lung în oglindă. Ridurile mi s-au adâncit, părul mi-a albit pe la tâmple. Îmi vine să urlu: „De ce nu mă mai vrea nimeni?” Dar nu urlu. Mă îmbrac și ies pe stradă. Merg fără țintă prin cartierul nostru din Drumul Taberei, privind oamenii grăbiți. Pe banca din fața blocului stau două vecine, doamna Stanciu și doamna Lupu. Mă opresc lângă ele.

— Ce faci, Maria? Nu te-am mai văzut de mult pe-afară.

— Nu prea am chef de nimic… Copiii mei nu mai au nevoie de mine.

Doamna Stanciu oftează adânc:

— Și ai mei la fel… S-au dus fiecare cu viața lui. Așa e acum…

— Dar noi ce facem? întreb eu cu voce stinsă.

— Ne găsim alt rost, zice doamna Lupu hotărâtă. Eu m-am apucat de pictat icoane la biserică.

Mă uit la ele cu invidie și cu speranță. Poate că există viață și după ce copiii pleacă…

În următoarele zile încerc să-mi ocup timpul: gătesc prăjituri pentru vecini, merg la biserică, citesc romane vechi. Dar golul din suflet nu dispare. Seara mă uit pe poze vechi: Ioana la serbare, Mihai la grădiniță… Îmi vine să-i sun iar, dar mă abțin. Nu vreau să-i sufoc.

Într-o duminică dimineață primesc un telefon neașteptat de la Mihai:

— Mamă… ai timp să vorbim?

Inima îmi sare din piept.

— Oricând! Ce s-a întâmplat?

— Nimic grav… Doar că… mi-e dor de tine.

Plâng iar, dar de data asta de bucurie. Vorbim o oră întreagă despre orice: despre facultate, despre iubita lui nouă, despre copilărie. La final îmi spune:

— Știi… chiar dacă nu te sun mereu sau nu vin acasă des… tot mama mea ești. Și am nevoie de tine.

După ce închid telefonul, simt că pot respira din nou. Poate că nu mai sunt centrul vieții lor, dar încă sunt acolo undeva, ca un far în ceață.

Seara îi scriu Ioanei un mesaj simplu: „Te iubesc oricum ar fi.” Îmi răspunde după câteva ore: „Și eu pe tine.”

Poate că rolul meu s-a schimbat. Poate că trebuie să învăț să fiu mama unui adult și nu a unui copil. Dar cum faci asta fără să-ți pierzi inima? Cum accepți că dragostea ta trebuie să fie mai discretă?

Voi cum ați reușit să mergeți mai departe când copiii voștri au crescut? Cum v-ați regăsit rostul? Poate împreună găsim răspunsuri.