Când Dragostea Devine Otrăvitoare: Povestea Mea de Trădare și Regăsire

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Rareș! am urlat, vocea mea răsunând în bucătăria care altădată mirosea a cozonac și liniște. Acum mirosea a parfum străin și a minciună. Mâinile îmi tremurau pe marginea mesei, iar ochii mi se umpleau de lacrimi amare.

Totul a început cu o săptămână în urmă, când Vlad, băiețelul nostru de patru ani, a făcut febră mare. Am ajuns la Spitalul de Copii din Iași, unde am stat zile întregi pe holuri reci, cu inima strânsă de teamă. Rareș venea rar, invocând serviciul și oboseala. „Nu pot lipsi, iubito, e perioada aglomerată la firmă”, îmi spunea la telefon, vocea lui goală, lipsită de căldura pe care o știam odinioară.

Într-o noapte, când Vlad a început să respire greu, am simțit că lumea mi se prăbușește. Am sunat-o pe mama, plângând: „Nu mai pot, mamă! Mi-e frică pentru Vlad și Rareș nu e aici!” Ea a venit imediat, cu ochii roșii de nesomn și grijă. „Lasă-l pe Rareș, dragă. Copilul e cel mai important acum”, mi-a spus, mângâindu-mă pe păr.

După patru zile de spitalizare, Vlad s-a stabilizat. Am plecat spre casă cu sufletul ușor, visând la o baie caldă și la îmbrățișarea soțului meu. Dar când am intrat în apartament, am simțit că ceva nu e în regulă. Pe hol era o eșarfă roșie necunoscută și două pahare de vin pe masă. În dormitor, cearșaful era mototolit, iar parfumul acela dulceag plutea încă în aer.

Am ieșit pe balcon să respir. Rareș a venit acasă spre seară, cu un buchet de flori ieftine și un zâmbet fals. „Ce faci, iubito? Cum e Vlad?”

— Cine a fost aici? am întrebat direct, fără să clipesc.

A ezitat o clipă. „O colegă… Am avut o ședință lungă și…”

— Nu mă minți! Cine a fost aici?

Atunci a tăcut. S-a uitat în podea și a murmurat: „Nu știu ce să zic…”

Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am fugit la mama, cu Vlad în brațe. Ea m-a privit lung și mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată:

— Nu ești prima femeie care trece prin asta. Dar tu decizi dacă vrei să fii ultima care acceptă așa ceva.

M-am prăbușit în brațele ei și am plâns ca un copil. Mă așteptam să-l certe pe Rareș sau să mă îndemne să lupt pentru familie. Dar mama a fost rece, pragmatică:

— Dacă rămâi pentru copil, gândește-te ce exemplu îi dai. Dacă pleci pentru tine, ai grijă să nu-ți pierzi sufletul pe drum.

Zilele următoare au fost un coșmar. Rareș încerca să mă convingă că a fost „o greșeală”, că „nu înseamnă nimic”. Dar eu vedeam în ochii lui doar vinovăție și teamă de singurătate, nu dragoste.

Prietenii mei au aflat repede. Unii m-au judecat: „Poate ai fost prea ocupată cu copilul și l-ai neglijat.” Alții m-au susținut: „Nu meriți să fii trădată!”

Am început să mă întreb dacă vina nu e cumva și a mea. Poate că m-am schimbat după naștere. Poate că nu mai eram femeia veselă și cochetă de altădată. Dar apoi l-am privit pe Vlad dormind liniștit lângă mine și am știut că nu eu am ales minciuna.

Într-o seară, mama a venit la mine cu o cană de ceai.

— Știi ce e cel mai greu? Să accepți că omul pe care l-ai iubit nu mai există. S-a schimbat sau poate n-a fost niciodată cel pe care l-ai văzut tu.

Am decis să plec. Nu pentru că era ușor sau pentru că nu-l mai iubeam pe Rareș, ci pentru că nu mai puteam trăi cu umilința. Am găsit un apartament mic într-un cartier liniștit din Iași. Primele nopți au fost cumplite — liniștea era apăsătoare, iar Vlad mă întreba mereu: „Mami, tati unde e?”

Rareș venea uneori să-l vadă pe Vlad. Îl priveam cum îl ia în brațe și mă întrebam dacă regretă cu adevărat sau doar îi e frică să fie singur.

Mama venea des la noi. Îmi aducea mâncare gătită și mă ajuta cu Vlad. Într-o zi mi-a spus:

— Ești mai puternică decât crezi. Nu lăsa o trădare să-ți definească viața.

Am început să merg la terapie. Să vorbesc despre durere m-a ajutat să-mi regăsesc echilibrul. Am reluat legătura cu prietenele mele vechi și am început să ies din nou în oraș — la teatru, la cafele lungi în Grădina Palasului.

După câteva luni, Rareș mi-a trimis un mesaj lung:

„Îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut. Dacă vrei să încercăm din nou…”

Am citit mesajul de zeci de ori. Dar răspunsul era deja clar în inima mea.

Acum, după un an de la acea noapte care mi-a schimbat viața, încă mai doare uneori. Dar mă uit la Vlad și știu că am ales bine.

M-am întrebat adesea: Oare câte femei trăiesc aceeași poveste și tac? De ce ne e atât de greu să spunem „ajunge”? Poate că răspunsul îl găsim împreună — voi ce ați fi făcut în locul meu?