Când Dragostea Devine Otrăvitoare: Povestea Unei Mame Rănite

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji. În fața mea, Vlad stătea cu mâinile încrucișate, iar lângă el, o femeie blondă, cu ochii verzi, încerca să-și ascundă zâmbetul stânjenit. Era chiar în sufrageria noastră, printre jucăriile împrăștiate ale Ilincăi, fetița noastră care, în acele momente, era internată la Spitalul Grigore Alexandrescu.

— Nu e ceea ce crezi, Ana, a spus el sec, evitându-mi privirea.

— Atunci ce e? Ai adus-o pe femeia asta aici, în casa noastră, când copilul nostru e bolnav! Cum poți să fii atât de crud?

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am prăbușit pe canapea, încercând să-mi adun gândurile. Totul părea un coșmar din care nu mă puteam trezi. În urmă cu șase ani, Vlad era bărbatul visurilor mele: atent, generos, mereu cu o floare sau o vorbă bună. Nunta noastră a fost ca-n povești, iar când s-a născut Ilinca, am crezut că suntem binecuvântați. Dar viața ne-a pus la încercare.

Ilinca s-a îmbolnăvit brusc. O viroză banală s-a transformat într-o pneumonie severă. Zilele și nopțile petrecute pe holurile spitalului mi-au măcinat sufletul. Vlad venea rar și mereu grăbit. Dădea vina pe serviciu, dar telefonul lui era tot timpul pe silențios și îl ținea ascuns. Am simțit că ceva nu e în regulă, dar nu voiam să cred că m-ar putea trăda tocmai acum.

În acea zi fatidică, am venit acasă să iau haine curate pentru Ilinca. Am găsit pantofii unei femei necunoscute la ușă. Inima mi-a sărit din piept. Am intrat și i-am găsit împreună. Nu s-au ascuns. Nu au încercat să se scuze. Vlad părea mai deranjat de faptul că i-am întrerupt decât de suferința mea.

— Ana, trebuie să vorbim ca doi adulți. Eu și Camelia ne cunoaștem de ceva vreme. Nu mai merge între noi de mult timp…

— Nu merge pentru că tu nu ai vrut să lupți! am izbucnit eu. Eu am stat nopți întregi lângă copilul nostru, iar tu… tu ai ales să-ți trăiești viața cu altcineva!

Camelia a ieșit fără să spună nimic. Vlad a rămas tăcut. Am simțit că mă sufoc.

Am fugit la mama, cu speranța că mă va sprijini. Dar reacția ei m-a lovit mai tare decât trădarea lui Vlad.

— Ana, bărbații mai calcă strâmb… Așa sunt ei. Tu trebuie să-ți vezi de familie și de copil. Nu te gândi la prostii! mi-a spus mama cu o răceală care m-a înghețat.

— Mamă, cum poți să spui asta? Sufăr! Ilinca e bolnavă! Vlad m-a trădat! am plâns eu în hohote.

— Și eu am trecut prin asta cu taică-tu! Dacă plecam atunci, tu nu mai aveai casă și masă! Femeia trebuie să rabde pentru copil.

Am simțit că mă prăbușesc din nou. Eram singură. Singură cu durerea mea, cu frica pentru Ilinca și cu trădarea bărbatului pe care îl iubeam.

Zilele următoare au fost un calvar. Vlad nu a mai venit la spital. M-a sunat doar ca să-mi spună că vrea divorțul și că va avea grijă financiar de Ilinca. Mama a continuat să mă certe că nu sunt destul de „înțeleaptă” ca să-mi țin familia unită.

Într-o noapte, stând lângă patul Ilincăi, i-am mângâiat fruntea fierbinte și am început să-i vorbesc ca unui adult:

— Mami te iubește mult. Și orice s-ar întâmpla, o să fiu aici pentru tine. Promit!

Ilinca a deschis ochii obosiți și mi-a zâmbit slab:

— Tati unde e?

M-am abținut cu greu să nu plâng din nou.

— Tati are treabă acum… Dar vine el la tine.

Nu știu dacă am mințit-o pentru ea sau pentru mine.

Când Ilinca s-a făcut bine și am ieșit din spital, casa era pustie. Vlad își luase lucrurile. Mama nu mai răspundea la telefon decât monosilabic.

Am început să caut un apartament mic unde să putem începe o viață nouă. Am găsit o garsonieră la etajul patru într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Era mică și întunecoasă, dar era a noastră.

Primele luni au fost cumplite. M-am angajat ca vânzătoare la un supermarket ca să pot plăti chiria și grădinița Ilincăi. Seara plângeam în pernă de dor și neputință. Dar încet-încet am început să mă ridic.

O vecină, doamna Stela, m-a ajutat mult. Mi-a adus ciorbă caldă când eram prea obosită să gătesc și mi-a spus:

— Ana dragă, nu ești singură! Bărbații vin și pleacă, dar copiii rămân lângă noi dacă știm să-i iubim.

Am început să cred că pot fi fericită din nou. Am descoperit cât de puternică pot fi pentru Ilinca.

Dar rana rămâne acolo: trădarea lui Vlad și lipsa de sprijin a mamei mele mă dor încă.

Mă întreb uneori: câte femei din România trec prin asta? De ce ni se cere mereu să rabdăm? Oare chiar merităm atâta suferință doar pentru că suntem femei?

Poate povestea mea va ajuta alte femei să nu se mai simtă singure. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?