Când Dragostea Devine Tăcere: Povestea Patriciei și a lui Alexandru

— Iar ai uitat să iei pâine, Patricia? Vocea lui Alexandru răsună în bucătăria mică, spartă doar de clinchetul linguriței în cana de ceai. Mă opresc din spălatul vaselor, cu mâinile ude și inima strânsă. Nu era despre pâine. Niciodată nu era despre pâine.

— Am avut o zi grea la serviciu, Alex. Am uitat, îmi pare rău, răspund încet, fără să-l privesc. Știu că urmează tăcerea aceea grea, care apasă peste tot ce am construit împreună în ultimii doisprezece ani.

Nu știu când am ajuns aici. Cândva râdeam împreună la glumele proaste din reclame și ne țineam de mână pe stradă, chiar dacă lumea se uita ciudat la noi. Acum, fiecare zi e o bătălie surdă pentru cine are dreptate, cine a făcut mai mult sau cine a greșit mai puțin.

— Mereu ai o scuză, Patricia. Mereu e altceva mai important decât ce te rog eu. Nu știu de ce mă mai obosesc să-ți spun ceva.

Mă doare. Nu pentru că are dreptate, ci pentru că nu mai vrea să mă asculte. Pentru că simt că nu mai contez. Îmi șterg mâinile pe prosopul vechi și mă uit la el. Are riduri noi la ochi și părul i-a încărunțit la tâmple. Parcă nici nu-l mai recunosc.

— Poate că nu mai are rost să vorbim deloc, Alex. Poate că e mai bine să tăcem, îi spun, cu voce joasă.

El oftează și iese din bucătărie fără să spună nimic. Ușa se trântește încet, dar sunetul e ca un tunet în liniștea casei noastre.

Așa arată serile noastre de luni bune. Fiecare cu telefonul lui, fiecare cu gândurile lui. Copiii ne privesc uneori mirați, alteori speriați. Maria, fata noastră cea mare, a început să-și petreacă tot mai mult timp la prietena ei, iar Vlad se refugiază în jocuri pe calculator.

— Mamă, tu și tata vă certați din nou? mă întreabă într-o seară Vlad, cu ochii mari și triști.

Îl iau în brațe și simt cum mi se rupe sufletul. Nu vreau ca el să creadă că așa arată iubirea.

— Nu ne certăm, puiule. Uneori oamenii mari nu se mai înțeleg așa bine. Dar te iubim pe tine și pe Maria mai mult decât orice.

Nu știu dacă mă crede. Nici eu nu mă cred.

Într-o sâmbătă dimineață, când Alexandru pleacă la piață fără să mă întrebe dacă vreau ceva, mă prăbușesc pe canapea și plâng în hohote. Îmi amintesc de mama mea care mi-a spus odată: „Când nu mai aveți nimic de spus unul altuia decât reproșuri, e semn că dragostea s-a transformat în altceva.” Atunci am râs. Acum îi simt vorbele ca o profeție.

Încerc să-mi amintesc când am început să ne pierdem. Poate după ce am pierdut sarcina aceea acum cinci ani și n-am vorbit niciodată despre durerea noastră. Poate după ce Alexandru a început să stea tot mai mult peste program la serviciu și eu m-am refugiat în seriale și discuții cu colegele la cafea. Poate după ce am uitat să ne spunem „mulțumesc” sau „te iubesc”.

Într-o seară, după ce copiii adorm, îl găsesc pe Alexandru pe balcon, fumând o țigară. Miroase a ploaie și a tutun ieftin.

— Alex… Putem să vorbim?

Se uită la mine ca și cum ar vedea o străină.

— Ce rost are? Oricum nu ne mai ascultăm unul pe altul.

— Poate ar trebui să încercăm… pentru copii, pentru noi…

— Pentru noi? Patricia, tu chiar crezi că mai există un „noi”? Eu cred că suntem doar doi oameni care locuiesc în aceeași casă din obișnuință.

Simt cum mi se taie respirația. Îmi vine să țip, să-l zgudui, să-l fac să-și amintească de noi cei de altădată.

— Nu vreau să renunț la noi fără luptă!

— Poate că deja am pierdut lupta asta…

Trec zilele una după alta ca niște picături reci pe geamurile aburite ale apartamentului nostru din cartierul Titan. Merg la serviciu mecanic, zâmbesc fals colegelor și evit privirile bărbaților care încă mă consideră atrăgătoare la 38 de ani. Seara gătesc ciorbă sau paste și încerc să par normală pentru copii.

Într-o zi primesc un mesaj de la mama: „Vino la mine dacă ai nevoie să vorbești.” Merg la ea într-o duminică după-amiază. O găsesc făcând plăcintă cu mere.

— Mamă… cred că nu mai pot. Simt că mă sufoc în casa aia.

Ea mă privește cu blândețe și mă ia de mână.

— Patricia, uneori e nevoie de curaj să pleci. Dar trebuie să fii sigură că ai făcut tot ce se putea pentru a salva ce aveți.

Mă întorc acasă cu gândurile răvășite. În acea seară îi propun lui Alexandru să mergem la consiliere de cuplu.

— Nu cred că ne poate ajuta cineva, spune el sec.

— Dar nici nu vrei să încerci?

— Nu vreau să-mi spună un străin cum ar trebui să-mi trăiesc viața.

Mă simt neputincioasă și furioasă în același timp. Începem să dormim în camere separate sub pretextul oboselii sau al copiilor bolnavi. Trec luni de zile fără o îmbrățișare sinceră sau un gest de tandrețe.

Într-o noapte aud plânsul Mariei prin perete. Merg la ea și o găsesc cu fața ascunsă în pernă.

— Ce s-a întâmplat?

— Mi-e frică… Mi-e frică că o să divorțați ca părinții Anei…

O strâng tare la piept și simt cum lacrimile ei se amestecă cu ale mele.

— Nu știu ce va fi, iubita mea… Dar promit că voi face tot ce pot ca să fim bine.

A doua zi îi spun lui Alexandru că nu mai pot trăi așa. Că merităm amândoi o șansă la fericire, chiar dacă asta înseamnă drumuri separate.

El tace mult timp apoi spune:

— Poate ai dreptate… Poate e timpul să ne eliberăm unul pe altul…

Acum stau singură în bucătăria unde altădată râdeam împreună și mă întreb: Oare câte familii trăiesc aceeași poveste sub acoperișuri diferite? Oare câți dintre noi au curajul să spună „ajunge” înainte ca totul să devină doar tăcere?