Când dragostea doare: Povestea mea despre despărțire, familie și curajul de a merge mai departe

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! Țipătul meu a răsunat în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Vlad s-a oprit din mestecat, cu ochii mari, ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. Era pentru prima dată când ridicam vocea la el, după aproape șapte ani împreună.

— Ce s-a întâmplat, Ilinca? De ce vorbești așa cu mine? a întrebat el încet, încercând să-și ascundă tremurul din glas.

Nu știam de unde să încep. Poate de la faptul că mă simțeam sufocată în apartamentul nostru de două camere din Militari, unde pereții parcă se strângeau în jurul meu cu fiecare zi care trecea. Poate de la certurile mici, dar constante, despre bani, despre mama lui care mă judeca mereu pentru orice decizie, despre prietenii lui care nu mă acceptau niciodată cu adevărat. Sau poate de la visurile mele pe care le-am îngropat încet-încet, ca să-i fac lui pe plac.

— Nu mai sunt fericită, Vlad. Nu mai știu cine sunt. Simt că m-am pierdut pe drum, am spus aproape șoptit.

A tăcut mult timp. Am auzit doar ticăitul ceasului și respirația lui grea. M-am gândit la mama, care mereu îmi spunea: „Ilinca, nu te sacrifica pentru nimeni! Fii tu însăți!” Dar eu nu știam cine sunt fără Vlad. El fusese totul pentru mine: primul iubit, primul sprijin când tata a murit, omul care m-a ținut de mână la admiterea la facultate și care m-a încurajat să merg mai departe când am picat primul examen important.

— Vrei să pleci? a întrebat el într-un final, cu vocea stinsă.

— Nu știu… Poate că da. Poate că trebuie să ne dăm o șansă să fim fericiți separat.

A izbucnit în plâns. Nu l-am văzut niciodată așa. M-a durut mai tare decât orice ceartă sau reproș. Am vrut să-l iau în brațe, dar m-am oprit. Știam că dacă o fac, nu voi mai avea curaj să plec.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe canapea, cu ochii în tavan, ascultând cum Vlad oftează în dormitor. M-am gândit la toate momentele frumoase: excursia la Sinaia când am urcat pe munte de mână, serile când găteam împreună și râdeam până ne dureau obrajii, Crăciunurile petrecute la părinții mei în Focșani. Dar am simțit și greutatea ultimilor ani: cum mă simțeam invizibilă lângă el, cum nu mai aveam curaj să spun ce simt de teamă să nu-l rănesc.

A doua zi am sunat-o pe mama. Vocea ei caldă m-a făcut să plâng ca un copil.

— Mamă… cred că vreau să mă despart de Vlad.

A tăcut o clipă, apoi a spus:

— Ilinca, dacă simți că nu mai poți, nu te forța. Viața e prea scurtă ca să o trăiești nefericită. Vino acasă dacă ai nevoie.

Am făcut bagajul încet, cu mâinile tremurânde. Vlad stătea pe marginea patului și se uita la mine ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu găsea cuvintele. Când am ieșit pe ușă, am simțit că las o parte din mine acolo.

Acasă la mama era liniște. Mirosul de ciorbă proaspătă și sunetul televizorului pe fundal mi-au adus aminte de copilărie. Dar nu mă simțeam întreagă. În primele zile am dormit mult și am plâns și mai mult. Mama mă ținea în brațe și îmi spunea că timpul vindecă totul.

Prietenii mei au reacționat diferit. Ana m-a sunat imediat:

— Bravo, fată! Era timpul să te gândești și la tine! Hai să ieșim la un vin!

Dar Radu, prieten comun cu Vlad, mi-a trimis un mesaj rece:

— Nu credeam că poți fi atât de egoistă. Vlad e distrus.

M-am simțit vinovată. Oare chiar eram egoistă? Oare trebuia să rămân doar ca să nu-l rănesc pe el?

Au trecut luni până am început să mă regăsesc. Am mers la terapie la insistențele mamei. Doamna psiholog, o femeie blândă pe nume Camelia, m-a întrebat într-o ședință:

— Ilinca, ce-ți dorești tu cu adevărat?

N-am știut ce să răspund. Atât de mult timp mi-am trăit viața pentru altcineva încât uitasem ce-mi place mie: să pictez, să citesc poezii, să merg singură prin parc fără să dau explicații nimănui.

Într-o zi am primit un mesaj de la Vlad:

— Îmi lipsești. Putem vorbi?

M-am temut că dacă îl văd iar o să cedez. Dar am acceptat să ne întâlnim într-o cafenea micuță din centru. Era slab, obosit, dar ochii lui aveau aceeași blândețe.

— Ilinca… încă te iubesc. Dar dacă tu ești mai bine fără mine… n-am dreptul să te țin lângă mine cu forța.

Am plâns amândoi atunci. Ne-am îmbrățișat și am știut că despărțirea noastră nu e despre ură sau reproșuri, ci despre curajul de a recunoaște că uneori iubirea nu e suficientă.

Familia mea a fost alături de mine tot timpul. Mama mi-a spus într-o seară:

— Sunt mândră de tine că ai avut curajul să alegi pentru tine.

Dar tata… Tata nu mai era acolo să-mi spună dacă am făcut bine sau rău. M-am dus la mormântul lui și i-am povestit totul printre lacrimi:

— Tată… sper că nu te-am dezamăgit. Sper că ai fi vrut ca fata ta să fie fericită.

Acum, după aproape un an de la despărțire, încă mai doare uneori. Încă mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau dacă am pierdut omul vieții mele din cauza fricii sau a oboselii. Dar știu sigur un lucru: merităm cu toții să fim fericiți și liberi să ne urmăm visurile.

Oare câți dintre noi rămânem în relații doar din teamă sau vinovăție? Câți avem curajul să alegem pentru noi înșine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?