Când dragostea doare: Povestea unei plecări din casa soțului

— Nu mai pot, mamă, nu mai pot! am șoptit la telefon, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamurile bucătăriei reci. Era ora 6 dimineața, iar casa era goală. Soțul meu, Radu, plecase la muncă înainte să răsară soarele, iar mama lui, doamna Viorica, era la piață. M-am uitat în jur: masa încă plină de firimituri de la cina pe care o pregătisem cu o seară înainte și pe care nimeni nu o apreciase. În aer plutea mirosul de reproșuri nerostite.

Am închis ochii și mi-am amintit ultima ceartă. — Nu ești bună de nimic, Irina! Nici măcar ciorba nu știi să o faci ca lumea! vocea doamnei Viorica răsuna în mintea mea. Radu tăcea mereu. Își aprindea o țigară și ieșea pe balcon, lăsându-mă singură cu vorbele grele ale mamei lui. În fiecare zi mă simțeam tot mai mică, tot mai străină în propria casă.

— Irina, trebuie să pleci! a spus mama la telefon, cu vocea ei caldă, dar fermă. Nu meriți să trăiești așa.

Am lăsat receptorul jos și am început să-mi strâng lucrurile. Nu aveam mult: câteva haine, jurnalul meu vechi și poza cu tata, care murise când eram mică. Am pus totul într-o geantă ponosită și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi.

Pe drum spre gară, ploaia mi-a spălat lacrimile. M-am așezat pe o bancă și am privit oamenii grăbiți. M-am întrebat dacă cineva vede cât de greu îmi este să respir. O bătrână s-a uitat la mine și mi-a zâmbit trist. Poate că a știut.

În tren, gândurile nu-mi dădeau pace. Cum va reacționa Radu când va vedea că am plecat? O să mă caute? O să-i pese? Sau va fi ușurat că nu mai trebuie să mă apere în fața mamei lui? Îmi aminteam serile când îi spuneam cât de greu îmi este și el doar oftează: — Ce vrei să fac? E mama…

Ajunsă la mama acasă, am intrat încet, ca un copil vinovat. Ea m-a îmbrățișat fără să spună nimic. Am plâns în brațele ei ca atunci când eram mică și mă loveam la genunchi.

Zilele au trecut greu. Radu nu m-a sunat. Doamna Viorica a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești mulțumită acum.” Am simțit un gol imens. Vinovăția mă rodea: poate trebuia să mai încerc, poate trebuia să fiu mai răbdătoare. Dar apoi îmi aminteam cum mă simțeam acolo: invizibilă, neimportantă.

Mama încerca să mă ajute să-mi găsesc un rost. — Irina, hai să mergem la magazin împreună! Hai să faci ceva pentru tine! Dar eu nu aveam chef de nimic. Mă simțeam ca o umbră.

Într-o seară, m-am întâlnit cu prietena mea din liceu, Alina. — Irina, tu ai făcut ce trebuia! Nu poți trăi toată viața pentru alții! Dar eu nu eram sigură. Oare chiar am făcut ce trebuia? Sau am fugit ca un laș?

Într-o zi, Radu m-a sunat. Vocea lui era rece:
— De ce ai plecat fără să spui nimic?
— Pentru că nu mai puteam…
— Și eu ce fac acum cu mama?
— Nu știu… Poate ar trebui să vorbești cu ea…
A tăcut mult timp.
— Să știi că nu e ușor nici pentru mine.
— Știu… Dar nici pentru mine n-a fost.

Am închis telefonul și am plâns din nou. Mi-am dat seama că nu există vinovați perfecți sau victime perfecte. Fiecare dintre noi purta o rană veche: el, neputința de a-și contrazice mama; eu, nevoia disperată de a fi iubită și acceptată.

Au trecut luni până am început să mă simt din nou om. Am găsit un job la o librărie micuță din oraș. Printre rafturi cu cărți și oameni calzi, am început să respir din nou. Uneori îl visez pe Radu: stăm la aceeași masă, dar între noi e mereu cineva care ne desparte — chipul sever al doamnei Viorica.

Mama mă întreabă uneori dacă nu vreau să încerc să vorbesc cu el din nou. Poate că da… Poate că nu… Nu știu dacă dragostea noastră mai poate supraviețui atâtor răni.

M-am întrebat adesea: cât trebuie să suferi pentru a-i mulțumi pe ceilalți? Cât trebuie să te pierzi pe tine ca să fii acceptată într-o familie? Și dacă dragostea devine o povară, mai e oare dragoste?

Poate că răspunsul nu există sau poate fiecare trebuie să-l găsească singur. Dar știu sigur că uneori curajul nu înseamnă să rămâi și să lupți, ci să pleci atunci când sufletul tău nu mai poate duce povara.

Oare câte femei trăiesc povestea mea în tăcere? Oare câte au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?