Când dragostea doare: Povestea unui nou început după despărțire

— Nu pot să mai stau aici, Sorin! Nu mai pot! am urlat, cu mâinile tremurânde, în timp ce el își aprindea calm o țigară la masa din bucătărie. Fumul se ridica încet, ca o perdea între noi. Era o seară de noiembrie, friguroasă, iar în casă plutea o liniște apăsătoare, spartă doar de vocea mea răgușită de plâns.

— Iar începi? Nu vezi că exagerezi? a răspuns el, fără să mă privească. Ochii lui erau goi, pierduți undeva departe, poate la anii când încă ne iubeam. Sau poate nici atunci nu fusese dragoste adevărată.

Mi-am strâns halatul pe mine și am simțit cum inima îmi bate nebunește. În camera alăturată, Mara și Vlad, copiii noștri, se prefăceau că dorm. Știam că ne aud. Știam că îi doare. Dar nu mai puteam să tac. Ani de zile am tăcut. Ani de zile am acceptat indiferența lui Sorin, reproșurile lui mărunte, lipsa lui de afecțiune. M-am mințit că fac asta pentru copii, că e mai bine să crească într-o familie „întreagă”. Dar ce familie era asta?

În acea noapte am dormit pe canapea. M-am uitat la tavanul scorojit și am plâns în surdină, ca să nu-i trezesc pe copii. Dimineața, Mara m-a privit cu ochii ei mari și întunecați.

— Mama, tu și tata vă certați din nou? De ce nu puteți fi ca înainte?

Mi s-a rupt sufletul. Am vrut să-i spun că nu e vina ei, nici a fratelui ei, nici măcar a mea. Dar nu am găsit cuvintele.

Zilele au trecut greu. Sorin a devenit tot mai rece, iar eu tot mai absentă. La serviciu abia reușeam să mă concentrez. Colega mea, Lidia, m-a tras într-o zi deoparte.

— Ioana, te-ai gândit vreodată la tine? La ce vrei tu cu adevărat?

Am izbucnit în plâns în fața ei. Nu mai plânsesem niciodată la muncă. M-am simțit slabă și rușinată. Dar Lidia m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— Nu ești singură. Meriți să fii fericită.

În acea seară am luat decizia. Am început să caut chirii pe internet. Am strâns bani pe ascuns. Am vorbit cu mama la telefon și i-am spus totul.

— Ioana, dacă asta vrei, eu sunt aici pentru tine. Dar să știi că nu va fi ușor cu copiii…

Știam asta. Îmi era teamă cel mai tare de reacția lor.

Când i-am spus lui Sorin că vreau să divorțăm, a râs amar.

— Și unde te duci? Crezi că te descurci singură? Cine te mai ia pe tine la vârsta asta?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Dar nu am dat înapoi.

— Nu mă interesează cine mă ia sau nu. Vreau doar liniște.

A doua zi mi-am făcut bagajele. Mara a început să plângă isteric când a văzut valiza la ușă.

— Mama, nu ne lăsa! Nu vreau să pleci!

Vlad s-a retras în camera lui și nu a vrut să vorbească cu mine zile întregi.

Am găsit o garsonieră mică într-un cartier liniștit din Ploiești. Primele nopți au fost cumplite. Mă simțeam vinovată pentru fiecare lacrimă a Mariei, pentru fiecare mesaj tăcut al lui Vlad care refuza să-mi răspundă la telefon.

La serviciu eram ca o umbră. Lidia mă invita la cafea, încerca să mă facă să râd, dar eu eram blocată între trecut și prezent.

După două luni, Mara a venit la mine pentru prima dată. Stătea în prag cu ghiozdanul în spate și ochii roșii de plâns.

— Tata zice că ai plecat pentru alt bărbat… E adevărat?

M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng.

— Nu, iubita mea! Am plecat pentru că nu mai eram fericită… pentru că nu mai eram eu însămi…

Mara s-a uitat la mine lung și apoi a spus:

— Atunci de ce nu ne-ai întrebat și pe noi ce vrem?

Nu am avut răspuns la asta. Poate că ar fi trebuit să-i implic mai mult, dar cum poți cere unui copil să aleagă între părinți?

Vlad a venit abia după încă o lună. Era tăcut și distant.

— Ai distrus totul…

M-au durut cuvintele lui ca niște cuțite în inimă. Dar am știut că trebuie să-i dau timp.

Au trecut luni de zile până când am început să ne apropiem din nou. Încet-încet, Mara a început să-mi povestească despre școală, despre prietenele ei. Vlad încă era rece, dar accepta să vină la mine din când în când.

Sorin mă suna uneori doar ca să-mi reproșeze:

— Ești egoistă! Ai pus fericirea ta înaintea copiilor!

M-am întrebat de zeci de ori dacă are dreptate. Dacă nu cumva am greșit alegându-mă pe mine după atâția ani de sacrificiu.

Dar într-o seară, Mara mi-a spus:

— Mama, acum când suntem cu tine parcă ești alt om… Zâmbești mai mult.

Atunci am știut că am făcut ceea ce trebuia. Că uneori trebuie să avem curajul să ne alegem pe noi înșine ca să putem fi cu adevărat acolo pentru cei dragi.

Dar încă mă întreb: Oare copiii mei mă vor ierta vreodată cu adevărat? Oare e posibil să reconstruim o familie chiar dacă arată altfel decât „normalul” pe care îl știau ei? Voi ce ați fi făcut în locul meu?