Când Dragostea Nu Mai E De Ajuns: Povestea Martei și a lui Vlad

— Vlad, nu mai pot! Nu mai pot să fiu singură în doi! — vocea mea răsună spartă în bucătăria mică, unde aburii de la ciorbă se amestecă cu mirosul de cafea uitată pe aragaz. El stă cu spatele la mine, sprijinit de chiuvetă, cu mâinile încrucișate, privirea pierdută în gresia veche.

— Marta, nu e momentul… Am avut o zi grea la muncă. Lasă-mă, te rog, cu ale mele.

Așa începe fiecare seară de luni până vineri. Eu, încercând să-i spun ce simt, el, ascunzându-se după oboseală și tăceri. Cândva râdeam împreună până târziu, făceam planuri pentru vacanțe la mare și visam la o casă cu grădină. Acum, tot ce avem e un apartament cu două camere în Drumul Taberei, două salarii care abia ne ajung și un copil de șase ani care întreabă mereu: „Mami, de ce tati nu mai râde cu noi?”

M-am măritat cu Vlad din dragoste. Aveam 24 de ani și credeam că lumea e a noastră. El era băiatul acela blând, care îmi aducea flori fără motiv și mă ținea de mână pe stradă. După nuntă, am simțit că totul va fi bine. Dar viața nu e ca în filmele pe care le vedeam împreună la cinema.

După ce s-a născut Ilinca, totul s-a schimbat. Vlad a început să stea peste program la birou. Eu am rămas acasă, prinsă între scutece, vase nespălate și nopți nedormite. Mama îmi spunea mereu: „Așa e la început, o să fie mai bine.” Dar nu a fost.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am încercat din nou să vorbesc cu Vlad.

— Ți-ai dat seama că nu ne-am mai atins de săptămâni întregi? — am șoptit, cu teamă.

El a oftat adânc.

— Marta, nu mai știu cum să fiu soțul tău. Parcă suntem doi străini care locuiesc împreună.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am vrut să țip, să-l zgudui, să-i spun că și eu mă simt pierdută. Dar am rămas tăcută. A doua zi, la grădiniță, educatoarea mi-a spus că Ilinca a desenat o familie fără tată.

— Poate ar trebui să petreacă mai mult timp cu ea — mi-a spus blând.

Am plecat acasă cu lacrimi în ochi. L-am sunat pe Vlad.

— Ilinca are nevoie de tine. Și eu am nevoie de tine.

— Nu pot acum, Marta. Sunt la muncă.

În acea seară am stat singură pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat unde am greșit. Oare trebuia să fiu mai răbdătoare? Să nu-l cert pentru fiecare întârziere? Să nu-i reproșez că nu mă mai ascultă?

Adevărul e că nici eu nu mai eram aceeași. M-am lăsat pe mine pe ultimul loc. Nu mai aveam timp să citesc sau să ies cu prietenele. Toată energia mea se ducea în casă și copil. Vlad era tot mai absent. Într-o zi, am găsit un mesaj pe telefonul lui: „Mi-a fost dor de tine azi.” Semnat: „Simona”.

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. L-am confruntat seara:

— Cine e Simona?

A tăcut mult timp.

— O colegă… Am vorbit doar. M-am simțit singur.

Nu l-am crezut, dar nici nu am avut putere să-l dau afară din casă. Am plâns toată noaptea, iar dimineața m-am prefăcut că totul e normal pentru Ilinca.

Au trecut luni de zile în care ne-am mințit reciproc. Eu mă prefăceam că nu știu nimic, el încerca să fie prezent doar fizic. Într-o zi, mama m-a găsit plângând în baie.

— Marta, nu poți trăi așa toată viața. Gândește-te la tine și la copil.

Dar cum să renunț la omul pe care l-am iubit cel mai mult? Cum să-i spun Ilincăi că familia ei nu va mai fi întreagă?

Într-o duminică dimineață, Vlad a venit la mine cu ochii roșii:

— Nu mai pot nici eu. Hai să ne despărțim o vreme.

Am simțit că mor pe dinăuntru. Dar poate avea dreptate. Poate dragostea nu e întotdeauna suficientă.

Au trecut trei luni de atunci. Ilinca merge la tatăl ei în weekenduri. Eu încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas — am început să citesc din nou, să ies cu prietenele și să merg la terapie. Vlad mi-a scris zilele trecute: „Îmi pare rău pentru tot.”

Nu știu dacă îl voi ierta vreodată sau dacă vom mai fi o familie ca înainte. Dar știu că merit mai mult decât o iubire care doare.

Oare câți dintre noi rămânem în relații doar din frică sau obișnuință? Când devine dragostea o povară și nu o alinare? Poate cineva să răspundă sincer la asta?