Când dragostea nu ține cont de ani: Decizia care a rupt familia

— Vlad, tu chiar nu vezi ce faci? Ai de gând să-ți distrugi viața pentru o femeie care are deja doi copii? vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz.

Am rămas nemișcat, cu mâinile strânse pe marginea mesei. Mă uitam la ea, la ochii ei plini de lacrimi și furie, și simțeam cum mi se strânge inima. Nu era prima oară când aveam această discuție, dar de data asta era mai grav: îi spusesem că vreau să mă căsătoresc cu Irina.

— Mamă, te rog… Irina mă face fericit. Nu contează că e mai mare sau că are copii. Contează ce simt eu pentru ea.

— Fericit? Ce știi tu despre fericire? Ai 27 de ani, Vlad! Ea are 34! Și doi copii! Ce-o să spună lumea? Ce-o să spună rudele? Tu chiar nu te gândești la noi?

Mi-am mușcat buza. Mă durea fiecare cuvânt al ei, dar nu puteam da înapoi. Îmi aminteam prima dată când am văzut-o pe Irina, la librăria din centru. Zâmbea timid, încercând să-și țină copiii cuminți printre rafturi. M-a cucerit din prima clipă, fără să știu cine este sau ce poveste ascunde.

— Vlad, ascultă-mă bine! Dacă faci pasul ăsta, să nu mai calci în casa mea! a izbucnit mama, trântind lingura pe masă.

Am simțit cum mi se taie respirația. Tata stătea într-un colț, tăcut ca de obicei, cu privirea în pământ. Știam că nu e de acord nici el, dar nu avea curajul să spună nimic.

— Mamă… nu vreau să te pierd. Dar nici pe Irina nu pot s-o las. Am încercat să găsesc un compromis, dar nu există. Nu pot trăi mințindu-mă.

A ieșit din bucătărie fără să mai spună nimic. Am rămas singur, cu un gol imens în suflet.

În zilele următoare, am simțit cum toată lumea mă privește altfel. Prietenii mei făceau glume proaste la bere:

— Băi, Vlad, ai luat-o pe mămica? O să fii tătic peste noapte!

Râdeau, dar eu simțeam cum mă apasă fiecare vorbă. Nici la serviciu nu era mai bine. Colega mea, Camelia, mi-a spus într-o pauză:

— Vlad, tu chiar vrei să-ți asumi așa ceva? Să crești copiii altuia? Nu-i ușor…

Știam că nu va fi ușor. Dar când eram cu Irina și cu copiii ei, Andreea și Radu, simțeam că aparțin acolo. Seara, când îi citeam povești lui Radu sau o ajutam pe Andreea la teme, uitam de toate grijile. Irina mă privea cu recunoștință și dragoste.

— Vlad, tu chiar vrei să fii parte din viața noastră? mă întrebase ea într-o seară, cu voce tremurată.

— Da, Irina. Vreau să fiu aici. Cu voi.

Dar liniștea noastră era mereu tulburată de telefoanele mamei:

— Vlad, te rog, gândește-te bine! O să regreți! O să te trezești singur!

Într-o duminică am decis să mergem împreună la părinții mei. Irina era speriată, copiii stânjeniți. Mama ne-a primit cu răceală:

— Bună ziua… Poftiți.

Am stat la masă ca pe ace. Tata nu scotea o vorbă. Mama se uita doar la copii și la Irina, ca și cum ar fi fost niște străini nedoriți.

— Vlad, tu chiar crezi că poți fi tată pentru ei? a întrebat mama brusc.

— Nu vreau să le iau tatăl adevărat. Vreau doar să fiu alături de ei și de Irina.

Irina a lăcrimat în tăcere. Copiii s-au strâns lângă ea. Am simțit că nu mai pot respira în acea casă care odinioară era refugiul meu.

După acea vizită totul s-a schimbat. Mama nu mi-a mai vorbit luni întregi. Tata mă suna uneori pe ascuns:

— Vlad… ai grijă de tine. Și de ea… dacă asta vrei tu.

Prietenii s-au rărit. Unii au dispărut complet din viața mea. La serviciu eram tot mai izolat.

Dar acasă găseam liniște. Irina mă sprijinea mereu:

— Vlad, dacă vrei să renunți… te înțeleg. Nu vreau să-ți stric viața.

— Nu renunț! am spus hotărât. Vreau să lupt pentru noi.

Au trecut doi ani de atunci. Ne-am căsătorit civil, fără fast, doar cu câțiva prieteni adevărați alături. Mama nu a venit. Tata m-a sunat după ceremonie:

— Să fiți fericiți… Vladule.

Viața nu a fost ușoară. Au fost zile când m-am întrebat dacă am făcut bine. Când Andreea a avut nevoie de bani pentru excursie și eu nu aveam destui… Când Radu s-a îmbolnăvit și am stat nopți întregi la spital… Când Irina plângea în baie ca să nu o aud…

Dar au fost și momente de fericire pură: când copiii mi-au spus „tati” pentru prima dată; când Irina mi-a zâmbit dimineața; când am reușit să ne cumpărăm o garsonieră micuță doar a noastră.

Uneori mă gândesc la mama. La cât de mult o doare alegerea mea și cât de greu îi este să accepte că dragostea nu ține cont de ani sau de trecutul fiecăruia.

M-am schimbat mult în acești ani. Am învățat că fericirea nu vine niciodată fără sacrificii și că uneori trebuie să lupți împotriva celor dragi ca să fii tu însuți.

Oare câți dintre noi avem curajul să alegem inima în locul prejudecăților? Oare merită să pierzi o parte din familie pentru a-ți construi alta? Voi ce ați fi făcut în locul meu?