Când dragostea nu ține cont de vârstă: Povestea mea la 57 de ani

— Mamă, nu pot să cred că faci asta! Cum poți să fii atât de naivă la vârsta ta? vocea Ioanei răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață și mirosul de pâine prăjită. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima bătea neregulat, ca și cum ar fi vrut să-mi sară din piept.

Aveam 57 de ani și, după douăzeci de ani de văduvie, credeam că știu totul despre singurătate. Învățasem să-mi port singură de grijă, să-mi cresc fata, să mă descurc cu salariul meu modest de contabilă la o firmă din Ploiești. Viața mea era previzibilă, sigură și, recunosc, cam ternă. Până când l-am întâlnit pe Doru.

Doru era diferit de toți bărbații pe care îi cunoscusem. Avea 62 de ani, era văduv și el, cu ochii blânzi și un zâmbet care mă făcea să uit de riduri și griji. Ne-am cunoscut la un curs de dans pentru seniori, la Casa de Cultură. La început am râs amândoi stângaci, dar după câteva lecții, râsul s-a transformat în conversații lungi la telefon și plimbări prin parc. M-am simțit din nou vie.

Când i-am spus Ioanei despre Doru, a părut încântată. Dar totul s-a schimbat când i-am spus că vreau să mă mărit cu el. Dintr-o dată, privirea ei s-a întunecat.

— Nu vezi că te folosește? Ce știe el despre tine? Poate vrea casa sau banii tăi! Mamă, nu te grăbi! a izbucnit ea într-o seară, trântind ușa camerei ei.

Am rămas singură în sufragerie, cu ochii în lacrimi. Nu aveam avere, doar un apartament modest și niște economii pentru zile negre. Dar Ioana nu voia să audă. În fiecare zi găsea alt motiv să-l critice pe Doru: ba că e prea insistent, ba că nu are destui bani, ba că nu-i place cum vorbește.

Într-o duminică, când Doru a venit la noi la masă, Ioana a stat tot timpul cu telefonul în mână, răspunzând monosilabic la orice întrebare. Doru a încercat să destindă atmosfera:

— Ioana, știu că e greu să accepți schimbarea, dar eu chiar țin la mama ta. Nu vreau decât să fim fericiți împreună.

Ioana l-a privit rece:

— O să vedem cât ține fericirea asta. Eu nu cred în povești cu zâne la vârsta asta.

După ce a plecat Doru, am încercat să vorbesc cu ea.

— Ioana, te rog… E viața mea. Nu vreau să te pierd, dar nici nu pot renunța la ce simt.

— Mamă, tu nu vezi? Oamenii profită de cei slabi. Tata n-ar fi fost niciodată atât de naiv! a spus ea cu voce tremurată.

M-a durut comparația cu soțul meu decedat. Știam că Ioana încă îl plângea pe tatăl ei și poate tocmai de aceea nu putea accepta pe altcineva lângă mine. Dar eu simțeam că merit o nouă șansă la fericire.

Zilele au trecut cu discuții tensionate și tăceri apăsătoare. Colegele de la serviciu mă priveau cu curiozitate și uneori cu invidie mascată.

— Să știi că ai curaj! Sora mea nici nu se gândește la așa ceva după ce a rămas singură… mi-a spus Mariana într-o pauză de cafea.

Dar curajul meu se clătina sub presiunea constantă a fiicei mele. Într-o noapte n-am mai rezistat și i-am scris lui Doru un mesaj:

„Nu știu dacă fac bine… Poate ar trebui să renunț.”

El mi-a răspuns imediat:

„Nu renunța la noi. Am trecut amândoi prin destule ca să știm ce vrem.”

A doua zi am decis să merg mai departe cu planurile noastre. Am anunțat familia că ne vom căsători civil peste două luni. Reacțiile au fost împărțite: fratele meu m-a felicitat timid, cumnata a ridicat din sprâncene, iar vecina de la etajul doi a început să bârfească prin bloc.

Ioana însă s-a închis complet în ea. Nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Într-o seară am găsit-o plângând în camera ei.

— De ce nu poți fi fericită doar cu mine? De ce ai nevoie de altcineva? m-a întrebat printre suspine.

Am îmbrățișat-o strâns.

— Pentru că și eu sunt om, Ioana. Și eu am nevoie de iubire. Dar asta nu înseamnă că te iubesc mai puțin.

A urmat o perioadă grea. Am început să mă întreb dacă nu cumva are dreptate. Dacă Doru chiar mă minte? Dacă totul e doar o iluzie? Am început să-l privesc cu suspiciune: unde merge când nu e cu mine? De ce nu vorbește prea mult despre trecutul lui?

Într-o zi l-am întrebat direct:

— Doru, tu chiar mă iubești sau ai alte motive?

S-a uitat lung la mine și mi-a luat mâinile în ale lui:

— Maria, dacă vrei să renunți, spune-mi acum. Dar eu n-am venit la tine pentru bani sau casă. Am venit pentru că m-am îndrăgostit ca un adolescent bătrân…

Am izbucnit în râs și plâns în același timp. Poate eram nebună să cred în dragoste la vârsta asta… sau poate tocmai acum era momentul să risc.

Ziua cununiei civile a venit cu emoții amestecate: bucurie, teamă și un gol în stomac pentru că Ioana nu voia să vină. Cu câteva ore înainte de ceremonie, a apărut totuși la ușă, îmbrăcată simplu, cu ochii roșii.

— Nu pot să fiu fericită pentru tine acum… Dar o să încerc să te înțeleg. Pentru că te iubesc.

Am plâns amândouă în brațe minute bune înainte să plec spre starea civilă.

Astăzi sunt soția lui Doru și încă mă lupt cu privirile piezișe ale vecinilor sau cu tăcerile apăsătoare ale fiicei mele. Dar am ales să-mi ascult inima.

Oare am făcut bine? Merită inima o nouă șansă la fericire chiar dacă ceilalți nu cred în ea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?