Când dragostea se destramă: Povestea mea la 49 de ani
— Nu mai pot, Maria. Nu mai pot să trăiesc așa. Am nevoie de altceva.
Cuvintele lui Mihai au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică din Bacău, într-o seară obișnuită de joi. Tocmai terminasem de pus masa pentru cină, iar fiica noastră, Irina, își făcea temele la calculatorul din camera ei. M-am oprit cu farfuria în mână, simțind cum inima mi se strânge ca într-o menghină.
— Ce vrei să spui? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă, deși simțeam că mă prăbușesc pe dinăuntru.
— Am cunoscut pe altcineva. Nu mai pot să mă prefac. Vreau să plec.
Am rămas nemișcată, cu ochii închiși pentru o clipă. În minte mi se derulau toate momentele noastre: nunta, vacanțele la mare cu Irina, serile când râdeam împreună la filme proaste. Cum ajunsesem aici? Ce nu văzusem?
Nu sunt genul care să facă scandal. Poate pentru că mama m-a crescut să fiu mereu reținută, să nu-mi arăt slăbiciunile. Ea conducea totul în casa noastră, iar tata era mai mult absent. Am fost mereu singură la masă, singură la teme, singură cu gândurile mele. Poate de aceea am devenit atât de neîncrezătoare și sensibilă.
— Cine e? am întrebat încet.
— O cheamă Camelia. Lucrează cu mine la firmă. Nu e vina ta, Maria. Pur și simplu… s-a întâmplat.
Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Dar nu am plâns. Nu atunci. Am așezat farfuria pe masă și am ieșit pe balcon, unde aerul rece de aprilie m-a trezit din amorțeală.
În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la Irina — avea 17 ani și era în pragul bacalaureatului. Cum să-i spun? Cum să nu o rănesc? Cum să nu mă prăbușesc eu însămi?
A doua zi dimineață, Mihai și-a făcut bagajul. Irina a privit totul cu ochi mari, speriați.
— Tata pleacă într-o delegație, i-am spus eu, încercând să-i protejez sufletul încă puțin.
După ce Mihai a plecat, am rămas singure. Casa părea mai mare și mai rece ca niciodată. Mama m-a sunat imediat ce a aflat:
— Ți-am spus eu că Mihai nu e bărbat de casă! Trebuia să fii mai atentă! Ce-ai de gând să faci acum?
Vocea ei tăioasă m-a făcut să mă simt din nou copilul speriat care nu făcea niciodată destul.
— O să mă descurc, mamă. Pentru Irina.
Dar adevărul era că nu știam ce să fac. M-am dus la serviciu ca un robot, am zâmbit forțat colegelor mele — Lidia și Anca — care știau deja totul, pentru că orașul nostru e mic și bârfa circulă repede.
— Maria, dacă ai nevoie de ceva… suntem aici, mi-a spus Lidia într-o pauză de cafea.
— Mulțumesc… dar trebuie să mă descurc singură.
Zilele au trecut greu. Irina a început să se închidă în ea. Nu mai vorbea cu mine decât monosilabic.
— E vina mea? l-am întrebat pe Mihai într-o seară când a venit să-i aducă niște haine.
— Nu, Maria! N-ai greșit cu nimic. Pur și simplu… nu mai simt nimic.
M-am uitat la el și am văzut un străin. Omul pe care îl iubisem douăzeci și cinci de ani nu mai era acolo.
Într-o duminică dimineață, mama a venit neanunțată cu plăcinte calde și sfaturi tăioase:
— Trebuie să-l faci să se întoarcă! Să-i arăți că nu poți fără el!
— Nu vreau să mă umilesc, mamă! Nu vreau să fiu ca tine, mereu dependentă de tata!
A izbucnit un conflict cum n-am avut niciodată cu ea. Am țipat una la alta până când Irina a ieșit plângând din cameră:
— Opriți-vă! Nu mai suport!
Atunci am realizat că trebuie să schimb ceva. Pentru mine și pentru ea.
Am început să merg la psiholog — o decizie grea pentru cineva crescut cu ideea că „nu spui nimănui problemele din casă”. Am descoperit că merit mai mult decât firimiturile de afecțiune pe care le primeam de la Mihai sau aprobarea mamei.
Am început să ies cu prietenele mele — la teatru, la cafea, la plimbări prin parc. Am redescoperit bucuria micilor lucruri: o carte bună, o floare primită de la Irina fără motiv, un compliment sincer de la cineva necunoscut.
Irina a început și ea să se deschidă. Într-o seară mi-a spus:
— Mamă… știi… poate e mai bine așa. Poate merităm și noi să fim fericite.
Am plâns amândouă atunci — pentru prima dată împreună, nu fiecare în colțul ei.
Mihai s-a mutat oficial cu Camelia după câteva luni. A încercat să păstreze legătura cu Irina, dar ea l-a respins mult timp. Eu? Am simțit că mă vindec încet-încet.
Mama încă încearcă să mă controleze, dar acum îi spun „nu” fără teamă. Am început chiar să cochetez cu ideea unei noi relații — timid, cu frică, dar și cu speranță.
Viața nu e niciodată cum ne-o imaginăm când suntem copii sau când spunem „da” la altar. Dar poate că tocmai asta e frumusețea ei: puterea de a ne ridica după ce am fost trântiți la pământ.
Uneori mă întreb: dacă aș fi reacționat altfel atunci? Dacă aș fi țipat sau l-aș fi implorat pe Mihai să rămână? Dar apoi îmi dau seama că tot ce contează e cine sunt eu acum — o femeie care a învățat să trăiască pentru ea însăși.
Oare câte dintre noi avem curajul să ne regăsim după ce lumea ni se prăbușește? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?