Când Dragostea Se Frânge: Povestea Unei Trădări Sub Acoperișul Nostru

— Cum ai putut să faci asta, Radu? Cum ai putut s-o aduci pe femeia aia aici, în casa noastră, când Ana era în spital?

Vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Încercam să-mi stăpânesc lacrimile, dar simțeam cum mă sufoc. Radu stătea în fața mea, cu ochii în pământ, evitându-mi privirea. În jurul nostru, camera părea mai mică decât oricând, pereții parcă se strângeau peste mine.

— Nu e ceea ce crezi, a murmurat el, dar cuvintele lui sunau fals, goale.

M-am prăbușit pe canapea, simțind că picioarele nu mă mai țin. În minte îmi răsuna imaginea Anei, fetița noastră de cinci ani, întinsă pe patul de spital, cu perfuzia în mână și ochii mari și speriați. În ultimele două săptămâni, viața noastră fusese un carusel de griji și speranțe fragile. Ana făcuse o pneumonie severă și medicii nu ne dădeau prea multe garanții. Eu stăteam zi și noapte la spital, iar Radu… Ei bine, Radu spunea că trebuie să lucreze mult ca să acopere cheltuielile.

Dar adevărul a ieșit la iveală într-o după-amiază ploioasă. M-am întors acasă să iau niște haine pentru Ana și am găsit-o pe Irina — colega lui Radu de la serviciu — în bucătăria noastră, făcând cafea. Era îmbrăcată cu una dintre cămășile mele de noapte. Am simțit cum mi se taie respirația.

— Nu e ce crezi, a repetat Radu atunci, dar privirea Irinei era sfidătoare.

— Îmi pare rău, a spus ea sec, fără să pară că-i pare cu adevărat.

Am ieșit din casă fără să mai spun nimic. Am mers direct la mama. Aveam nevoie de sprijinul ei, de o vorbă bună, de cineva care să mă țină în brațe și să-mi spună că totul va fi bine.

— Mamă, Radu are pe altcineva. A adus-o pe femeia aia în casa noastră cât timp Ana era în spital! am izbucnit printre lacrimi.

Mama s-a uitat la mine cu o privire rece, aproape dezaprobatoare.

— Of, Maria… Bărbații mai calcă strâmb. Nu e capăt de lume. Gândește-te la copil. Nu poți să-ți distrugi familia pentru o greșeală. Poate ai fost prea ocupată cu Ana și l-ai neglijat.

M-am uitat la ea șocată. Nu-mi venea să cred că mama mea mă acuza pe mine pentru infidelitatea lui Radu. M-am ridicat brusc și am ieșit din casă. Pe drum spre spital, ploaia mi-a spălat lacrimile de pe obraji, dar nu și durerea din suflet.

În zilele care au urmat, am încercat să mă concentrez doar pe Ana. Fetița mea avea nevoie de mine mai mult ca oricând. Dar nopțile erau un chin — mă întrebam unde greșisem, ce aș fi putut face altfel. Radu venea la spital din când în când, aducea jucării și flori, încerca să pară tatăl perfect. Dar eu vedeam golul dintre noi crescând cu fiecare zi.

Într-o seară târzie, când Ana dormea liniștită după tratament, am primit un mesaj de la el: „Putem vorbi? Îmi pare rău.”

L-am întâlnit într-o cafenea aproape goală. Radu părea obosit, îmbătrânit parcă peste noapte.

— Maria… N-am vrut să te rănesc. M-am simțit singur… Tu erai mereu la spital cu Ana…

— Și tu unde erai? De ce n-ai fost lângă noi? l-am întrebat printre dinți.

A tăcut mult timp.

— Nu știu… M-am speriat. Am fugit de responsabilitate. Irina… ea m-a făcut să uit pentru câteva clipe de tot ce era greu acasă.

Am simțit cum furia îmi urcă din stomac până în gât.

— Ai fugit? Eu n-am avut unde să fug! Eu am stat lângă copilul nostru când avea febră 40 și nu știa dacă va mai apuca ziua de mâine! Tu ai fugit în brațele alteia!

Radu a început să plângă. Pentru prima dată l-am văzut slab, vulnerabil. Dar nu m-a mișcat deloc.

— Vreau să încercăm din nou… Pentru Ana…

M-am ridicat brusc.

— Pentru Ana voi fi mereu acolo. Dar pentru tine… nu mai pot fi.

Am plecat fără să mă uit înapoi. În acea noapte am dormit lângă Ana la spital și am simțit pentru prima dată o liniște ciudată — liniștea deciziei luate.

Când Ana s-a făcut bine și am ajuns acasă doar noi două, casa părea goală dar curată de minciuni. Mama a încercat să mă convingă să-l iert pe Radu — „O familie trebuie să rămână unită”, repeta ea obsesiv. Dar eu știam că nu pot trăi cu trădarea între pereții casei mele.

Au trecut luni de atunci. Viața nu e ușoară ca mamă singură — facturile se adună, oboseala mă doboară uneori, iar privirile celor din sat mă ard ca niște ace. Dar Ana râde din nou și asta îmi dă putere.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea și tac? De ce ni se cere nouă mereu să iertăm și să uităm? Oare chiar merită o familie sacrificiul demnității?