Când Dragostea Se Întoarce: Povestea Unei Familii Regăsite

— Nu vreau să vină la serbarea mea! Nu e tata! am urlat, trântind ușa camerei mele cu atâta forță încât tabloul cu noi doi, eu și mama, s-a clătinat pe perete. Aveam zece ani și lumea mea era simplă: eu și mama, Eva. Era tot ce aveam și tot ce credeam că-mi trebuie. Tata dispăruse din peisaj când aveam doar trei ani, iar mama nu vorbea niciodată despre el. În schimb, îmi oferea toată dragostea ei, chiar dacă uneori o vedeam plângând în bucătărie, cu mâinile înmuiate în apă rece și ochii pierduți în gol.

Într-o zi de toamnă, când frunzele se rostogoleau pe aleea blocului nostru din Ploiești, mama mi l-a prezentat pe Doru. Era un bărbat înalt, cu ochi blânzi și o voce caldă, dar pentru mine era doar un intrus. „El nu are ce căuta aici”, mi-am spus în gând, strângându-mi ghiozdanul la piept ca pe un scut. Mama încerca să mă convingă cu vorbe dulci: „E doar un prieten, dragul meu. Vreau să-l cunoști.” Dar eu vedeam în el amenințarea la adresa universului nostru mic și sigur.

Primele luni au fost un război rece. Doru încerca să se apropie de mine cu glume stângace sau mici cadouri – o minge de fotbal, un set de carioci – dar eu le aruncam într-un colț al camerei, refuzând să-i răspund la salut. Mama se frustra tot mai mult. Într-o seară, am auzit-o certându-se cu el în bucătărie:

— Poate nu e momentul potrivit… Poate ar trebui să renunțăm.
— Eva, nu vreau să renunț la tine sau la el. Dar trebuie să-mi dai timp.

Am simțit atunci pentru prima dată că nu doar eu sufeream. Mama era prinsă între dorința de a fi fericită și nevoia mea de siguranță. Într-o noapte, am găsit-o plângând pe hol. M-am apropiat încet și am întrebat-o:

— De ce ai nevoie de el? Nu sunt eu de ajuns?

M-a privit cu ochii roșii și m-a strâns la piept.

— Ești totul pentru mine, dar și eu am nevoie de cineva care să mă țină în brațe când tu dormi. Nu vreau să fii singurul motiv pentru care trăiesc.

Cuvintele ei m-au durut mai tare decât orice ceartă. Am început să-l privesc altfel pe Doru, dar tot nu puteam să-l accept. La școală, colegii râdeau de mine că nu am tată. Când au aflat că „mama are pe cineva”, glumele au devenit mai crude. „Ai un tată vitreg! Să vezi ce bătaie o să-ți dea!”

Într-o zi, după ce am venit acasă cu ochiul vânăt, Doru a intrat în camera mea fără să bată la ușă.

— Vrei să vorbim?
— Nu.
— Știi… și eu am crescut fără tată. Știu cum e să te simți singur.

L-am privit pentru prima dată cu atenție. Nu părea genul care să mintă doar ca să mă facă să mă simt mai bine.

— De ce vrei să fii aici?
— Pentru că o iubesc pe mama ta. Și pentru că aș vrea să te cunosc și pe tine, dacă-mi dai voie.

Nu i-am răspuns atunci, dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să-l observ: cum îi aducea mamei flori fără motiv, cum mă întreba dacă am nevoie de ajutor la teme fără să insiste dacă refuzam, cum repara lucruri prin casă fără să se plângă.

Au trecut luni până când am acceptat să mergem împreună la film. A fost ciudat la început – nu știam dacă să-i spun „Doru” sau „domnul Doru”. La finalul serii, mi-a cumpărat popcorn și mi-a spus:

— Nu trebuie să mă placi acum. Dar sper ca într-o zi să mă vezi ca pe un prieten.

Mama era fericită. O vedeam zâmbind din nou, râzând la glumele lui Doru sau dansând cu el prin bucătărie pe muzica veche de la radio. Într-o seară, când am avut febră mare și mama era la serviciu, Doru a stat lângă mine toată noaptea, schimbându-mi compresele și povestindu-mi despre copilăria lui la țară.

A doua zi dimineață, când m-am trezit mai bine, l-am întrebat:

— De ce ai stat cu mine?
— Pentru că așa face cineva care ține la tine.

Atunci am simțit pentru prima dată că nu mai sunt singur.

Anii au trecut și relația noastră s-a transformat încet-încet într-o prietenie adevărată. Am început să-i spun „tati” fără să-mi dau seama. Mama era mai liniștită ca niciodată. Într-o zi, când am împlinit optsprezece ani, Doru mi-a dat o scrisoare:

„Dragul meu,
Nu știu dacă voi fi vreodată tatăl pe care ți l-ai dorit sau de care ai avut nevoie. Dar știu că te voi iubi mereu ca pe propriul meu fiu.”

Am plâns atunci cum nu plânsesem niciodată.

Acum sunt adult și privesc înapoi la toate acele momente cu recunoștință. Mama a avut curajul să-și urmeze inima chiar dacă asta a însemnat să mă rănească temporar. Doru mi-a arătat că dragostea nu ține cont de sânge sau de trecuturi dureroase.

Mă întreb uneori: câți dintre noi avem curajul să ne deschidem sufletul către oameni noi? Cât de mult ne lăsăm conduși de frică și cât pierdem din cauza asta?