Când dragostea se măsoară în bani: Povestea mea despre sacrificiu și dezamăgire

— Ioana, ai primit salariul? m-a întrebat Radu într-o seară, în timp ce schimba canalele televizorului fără să se uite la mine.

Am rămas cu mâna pe chiuvetă, cu buretele ud, simțind cum mi se strânge stomacul. Maria plângea în dormitor, dar nu m-am putut mișca. Nu-mi venea să cred că după atâtea luni în care am stat acasă cu copilul, după nopți nedormite și zile în care nu știam dacă apuc să mănânc, întrebarea lui era despre salariul meu de la jobul part-time pe care abia îl găsisem.

— Da, l-am primit azi. Dar nu e mult, știi bine… abia acoperă laptele praf și câteva scutece, am răspuns încet.

Radu a oftat și a ridicat din umeri:

— E bine că ai început să contribui și tu. Uite, de luna asta ar fi bine să pui și tu bani la chirie. Și scutecele le iei tu, că doar ai salariu acum.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras preșul de sub picioare. Nu-mi venea să cred că omul cu care am împărțit totul până atunci vedea lucrurile atât de rece. Când Maria s-a născut, am decis împreună că eu voi sta acasă, iar el va lucra mai mult. Salariul lui era bun, primea bonusuri, ne descurcam. Dar de câteva luni, bonusurile nu mai veneau și Radu devenise tot mai irascibil.

Într-o zi, când Maria avea febră și eu eram epuizată după o noapte albă, Radu a venit acasă nervos:

— Nu mai pot să țin totul pe umerii mei! Tu stai toată ziua acasă, dar nu vezi că banii nu ne mai ajung?

— Stau acasă pentru copilul nostru! Nu pentru că vreau să lenevesc! i-am răspuns printre lacrimi.

— Toate femeile se descurcă! Uite-o pe sora mea, Luiza, s-a întors la muncă după două luni!

— Dar ea are mama aproape! Eu n-am pe nimeni aici… Tu știi cât de greu mi-e?

A tăcut. Dar tăcerea lui era mai grea decât orice ceartă. M-am simțit singură în casa noastră mică din cartierul Militari, cu pereții subțiri prin care auzeam certurile vecinilor și râsetele copiilor de la etaj.

Am început să lucrez part-time la o librărie din apropiere. Era singurul loc unde m-au primit fără experiență recentă. Programul era flexibil, dar salariul mic. În fiecare zi alergam între rafturi cu gândul la Maria și la ce voi găsi acasă când mă întorc.

Într-o seară, când am ajuns acasă obosită și cu mâinile pline de pungi cu scutece și lapte praf, Radu m-a întâmpinat cu o listă de cheltuieli:

— Uite cât costă totul! Trebuie să ne organizăm. De luna viitoare plătești tu jumătate din chirie.

— Cum să plătesc jumătate? Salariul meu nu ajunge nici pentru Maria!

— Atunci găsește-ți altceva! Toată lumea se descurcă!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem alegând să fac un copil cu el. Mă uitam la Maria cum doarme liniștită și îmi promiteam că nu voi lăsa pe nimeni să-i lipsească ceva.

Într-o duminică, la masa de prânz la socri, Luiza a aruncat o privire ironică spre mine:

— Ioana, tu când te întorci la muncă full-time? Că Radu e cam stresat în ultima vreme…

— Când o să pot lăsa copilul cu cineva de încredere. Nu vreau să o las cu oricine doar ca să am un salariu mai mare.

Soacra mea a dat ochii peste cap:

— Pe vremea mea nu exista atâta dramă. Femeile munceau și creșteau copii fără atâtea pretenții.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. M-am gândit la mama mea, care a murit când eram mică. N-am avut niciodată sprijinul unei familii extinse. Tot ce aveam era Radu — sau cel puțin așa crezusem.

Într-o noapte, după o ceartă aprinsă despre bani și facturi, Radu a plecat trântind ușa. Am rămas singură cu Maria în brațe, tremurând de frică și furie. Am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Ana:

— Nu mai pot, Ana… Simt că mă sufoc aici. Parcă nu mai suntem o familie.

— Ioana, gândește-te la tine și la Maria. Dacă el nu te sprijină acum, când ai cea mai mare nevoie… ce fel de om e?

Am stat toată noaptea trează gândindu-mă la vorbele Anei. A doua zi am început să caut alte joburi — orice ar fi fost mai bine decât umilința zilnică din partea celui care ar fi trebuit să-mi fie partener.

Într-o seară târzie, când Maria dormea liniștită lângă mine, am deschis laptopul și am scris un mesaj către Radu:

„Nu pot să trăiesc într-o casă unde dragostea se măsoară în bani. Dacă nu putem fi o echipă pentru copilul nostru, atunci poate e mai bine să fim separat.”

A doua zi dimineață m-a privit lung, fără să spună nimic. Poate că nici el nu știa ce vrea cu adevărat.

Acum scriu aceste rânduri privind-o pe Maria cum desenează pe covor cu carioci ieftine. Încerc să-mi adun curajul pentru fiecare zi nouă. Oare câte femei din România trec prin asta? Oare cât valorează sacrificiul unei mame atunci când partenerul uită ce înseamnă familie?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Credeți că dragostea poate supraviețui atunci când banii devin mai importanți decât sufletul?