Când dragostea se stinge: Mărturisirea unei femei din București despre trădare, iertare și regăsire

— Nu pot să cred că faci asta, Radu! Am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea ultimele haine într-o geantă veche. Era o seară ploioasă de noiembrie, iar lumina slabă din sufragerie făcea umbre ciudate pe pereți. Fata noastră, Ilinca, stătea ascunsă după ușa dormitorului, cu ochii mari și umezi. Radu nu s-a uitat la mine. — Nu mai pot, Ana. Îmi pare rău. Am nevoie de altceva. Am nevoie să fiu fericit.

Cuvintele lui au căzut ca un verdict. Douăzeci de ani de căsnicie, douăzeci de ani în care am crescut împreună, am plâns și am râs împreună, s-au spulberat într-o clipă. Am rămas singură, cu Ilinca și cu o liniște apăsătoare care părea să mă strivească. În primele luni, nu am putut să dorm. Mă trezeam noaptea și mă uitam la tavan, încercând să înțeleg unde am greșit. Mama îmi spunea mereu: „Ana, bărbații sunt slabi. Tu trebuie să fii tare pentru copil.” Dar eu nu voiam să fiu tare. Voiam doar să nu mă doară.

Prietenii au început să dispară unul câte unul. Unii nu știau ce să spună, alții se temeau să nu fie „contaminați” de nefericirea mea. La serviciu, colegele mă priveau cu milă sau curiozitate. „Ai auzit? Ana a rămas singură… Radu a plecat cu una mai tânără.” Parcă eram un subiect de bârfă, nu o femeie care își ținea viața cu greu pe linia de plutire.

Ilinca a început să se închidă în ea. Nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Într-o seară, am găsit-o plângând în baie. — De ce a plecat tata? Nu suntem destul de bune pentru el? Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o la piept. — Nu e vina ta, iubita mea. Nici a mea. Uneori oamenii se pierd pe drum.

Au trecut luni până când am avut curajul să mă uit din nou în oglindă fără să mă urăsc. M-am înscris la un curs de pictură la Casa de Cultură din cartier. Acolo am cunoscut-o pe Mariana, o femeie trecută printr-un divorț urât, care m-a învățat să râd din nou. — Ana, viața nu se termină la patruzeci și doi de ani! Hai să bem o cafea după curs! Am început să ies mai des, să port rochii colorate și ruj roșu, chiar dacă inima mea era încă frântă.

Într-o zi de primăvară, după aproape doi ani de la despărțire, Radu a apărut la ușa noastră. Avea cearcăne adânci și părea mai bătrân cu zece ani. — Ana… Putem vorbi? Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ilinca era la școală, așa că l-am lăsat să intre. S-a așezat pe canapea și a început să plângă. — Am greșit… M-am rătăcit… Femeia aia nu era ce credeam eu… Mi-e dor de voi… Mi-e dor de casă…

L-am privit mult timp fără să spun nimic. În mine se dădea o luptă între furie și milă, între dorința de a-l ierta și teama că totul s-ar putea repeta. — Radu, nu mai sunt femeia pe care ai lăsat-o acum doi ani. Am învățat să trăiesc fără tine. Nu știu dacă pot să te primesc înapoi.

A început să vină tot mai des, încercând să repare ce stricase. Îi aducea flori Ilincăi, gătea ciorbă pentru noi două și îmi lăsa bilețele pe frigider: „Îmi pare rău”, „Te iubesc”, „Hai să încercăm din nou”. Mama era categorică: — Să nu-l primești! Odată trădător, mereu trădător! Mariana râdea: — Fii atentă la tine! Să nu te pierzi iar pentru el!

Ilinca era confuză. — Mamă, tu ce vrei? Vrei să fim iar o familie sau vrei să fim doar noi două? Nu știam ce să-i răspund. Într-o noapte am visat că eram din nou toți trei la masă, râzând ca înainte. Dar dimineața visul s-a spulberat și am simțit doar golul din stomac.

Am acceptat să mergem împreună la terapie de cuplu. Psihologul ne-a întrebat: — Ce vă doriți cu adevărat? Radu a spus: — Vreau să fiu iertat și acceptat acasă. Eu am spus: — Vreau să fiu respectată și ascultată.

Au urmat luni grele de discuții, certuri și lacrimi. Uneori simțeam că ne apropiem din nou, alteori voiam doar să fug cât mai departe. Într-o zi i-am spus: — Dacă vrei să rămâi, trebuie să accepți cine sunt acum: o femeie care are nevoie de spațiu, de libertate și de sinceritate.

Radu a rămas. Dar relația noastră nu mai era la fel ca înainte. Era mai matură, mai sinceră, dar și mai fragilă. Uneori îl prindeam privind pe furiș la telefonul meu sau întrebându-mă unde merg când ies cu Mariana. Alteori eu mă trezeam noaptea și mă întrebam dacă nu cumva greșesc că îi dau o a doua șansă.

Ilinca a început să zâmbească din nou, dar uneori o surprind privind cu teamă spre noi când ridicăm vocea unul la altul.

Acum, după tot ce s-a întâmplat, mă întreb: oare putem ierta cu adevărat? Putem reînvăța să avem încredere după ce inima ne-a fost zdrobită? Sau doar ne mințim frumos ca să nu fim singuri?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?