Când dragostea se stinge: Povestea unei femei din București

— Nu pot să cred că faci asta, Radu! Am urlat, cu vocea spartă de lacrimi, în mijlocul sufrageriei noastre pline de amintiri. El stătea cu spatele la mine, mâinile tremurându-i pe valiza veche, aceea pe care o foloseam doar la concedii. Nu s-a întors. — Îmi pare rău, Maria. Nu mai pot. Nu mai suntem fericiți.

Așa a început sfârșitul. Douăzeci de ani de căsnicie s-au prăbușit într-o după-amiază de martie, când soarele bătea ironic prin geamurile murdare. Copiii noștri, Ilinca și Vlad, erau deja mari, la facultate, dar tot am simțit că lumea mea se rupe în două. Radu a plecat fără să privească înapoi, lăsându-mă cu pereții reci ai apartamentului din Drumul Taberei și cu o tăcere apăsătoare care nu mă mai părăsea nici ziua, nici noaptea.

Primele luni au fost un coșmar. Mă trezeam dimineața și întindeam mâna spre partea lui de pat, doar ca să găsesc cearșaful gol. Mă uitam la telefon sperând să văd un mesaj de la el, o explicație, orice. Dar nu venea nimic. Prietenele mele încercau să mă scoată din casă: „Hai la o cafea, Maria! Nu poți să stai așa!” Dar eu nu voiam decât să mă ascund sub plapumă și să dispar.

Mama a venit într-o zi cu o ciorbă caldă și cu sfaturi amare: „Bărbații sunt toți la fel. Trebuie să fii tare pentru copii.” Dar eu nu voiam să fiu tare. Voiam doar să știu de ce. Ce făcusem greșit? Unde greșisem? De ce nu mai eram suficientă?

Apoi am aflat de ea. O chema Simona, era cu zece ani mai tânără decât mine și lucra cu el la firmă. Am simțit cum mi se strânge inima când Vlad mi-a spus, cu voce joasă: „Tata are pe altcineva.” M-am prăbușit pe podea și am plâns până nu am mai avut lacrimi.

Au trecut doi ani. Între timp, am învățat să trăiesc singură. Am început să merg la serviciu cu capul sus, chiar dacă colegii mă priveau cu milă. Am redecorat sufrageria, am aruncat vechile poze cu noi doi și am pus tablouri noi, colorate. Am ieșit la teatru cu o colegă, am mers la munte cu Ilinca și am început să gătesc doar pentru mine. Era greu, dar în fiecare zi simțeam că mă adun puțin câte puțin.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, cineva a bătut la ușă. Am deschis și l-am văzut pe Radu — slab, neras, cu ochii roșii și hainele ude. — Maria… pot să intru? Am rămas în prag, cu mâna pe clanță. Inima îmi bătea nebunește. — Ce vrei? — Nu mai am unde să mă duc… Simona m-a dat afară. Am greșit… Am greșit totul.

A intrat fără să aștepte răspunsul meu și s-a prăbușit pe canapea. L-am privit ca pe un străin. — De ce ai venit la mine? — Pentru că tu ești singura care m-a iubit vreodată cu adevărat… Știu că nu merit nimic de la tine, dar nu știu unde altundeva să mă duc.

Am simțit furia clocotind în mine. — Și ce vrei acum? Să te iert? Să uit totul? Să ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat? — Nu… Nu știu ce vreau… Vreau doar să nu mai fiu singur.

În zilele următoare a stat la mine pe canapea, tăcut și rușinat. Copiii au venit acasă și au fost șocați să-l vadă acolo. Ilinca a izbucnit: — Cum poți să-l primești după tot ce ți-a făcut? Vlad a tăcut, dar privirea lui spunea totul.

Noaptea nu puteam dormi. Îl auzeam plângând în camera de zi și mă durea sufletul pentru omul care fusese cândva dragostea vieții mele. Dar nu mai era același Radu. Era un bărbat frânt, pierdut.

Prietenii mei m-au sunat: „Maria, nu-l lăsa să te folosească! Meriți mai mult!” Mama mi-a spus: „Fii atentă! Odată ce trădează, va trăda mereu.” Dar inima mea era sfâșiată între milă și furie, între trecut și viitor.

Într-o dimineață i-am spus: — Radu, trebuie să pleci. Nu pot să te iert încă. Poate niciodată. Trebuie să învăț să trăiesc pentru mine, nu pentru tine sau pentru trecutul nostru.

A plecat fără un cuvânt, iar eu am rămas singură în apartamentul meu mic din București. Dar pentru prima dată după mult timp am simțit liniște. Nu era fericire încă, dar era începutul unei noi vieți.

M-am uitat pe geam la orașul gri și mi-am șoptit: Oare cât curaj trebuie ca să te alegi pe tine însăți după ce ai fost trădat? Câți dintre noi reușesc cu adevărat să se regăsească după ce lumea lor s-a prăbușit?