Când dragostea se stinge: Povestea unei femei din București

— Nu pot să cred că faci asta, Sorin! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea hainele în valiză. Era o seară de martie, ploua mărunt pe geamurile apartamentului nostru din Drumul Taberei, iar fiica noastră, Ana, stătea ascunsă după ușa camerei ei, cu ochii mari și umezi.

— Nu mai pot, Maria. Nu mai pot să trăiesc o minciună, mi-a spus el, evitându-mi privirea. Am simțit cum tot ce am construit împreună se prăbușește peste mine. Douăzeci de ani de căsnicie, douăzeci de ani de compromisuri, de vise împărțite și facturi plătite la comun. Și totuși, pentru el, totul părea atât de simplu: să plece cu o altă femeie, mai tânără, mai liberă.

În noaptea aceea nu am dormit deloc. Am stat pe canapea, cu ochii în tavan, ascultând ploaia și încercând să-mi dau seama unde am greșit. M-am gândit la toate momentele în care am pus nevoile lui înaintea mea, la toate serile când îl așteptam cu cina caldă și la zilele în care îi ascundeam oboseala sub un zâmbet fals. M-am întrebat dacă dragostea chiar moare sau doar adoarme sub povara rutinei.

A doua zi dimineață, Ana a venit la mine și m-a întrebat:

— Mama, tata nu se mai întoarce?

Nu am știut ce să-i răspund. Am simțit cum mi se rupe sufletul văzându-i tristețea. Am încercat să fiu puternică pentru ea, dar în fiecare zi mă simțeam tot mai mică, tot mai lipsită de sens.

Au urmat luni grele. Prietenele mele, Gabriela și Lidia, au încercat să mă scoată din casă:

— Hai la un film! Hai la o cafea! Dar eu refuzam mereu. Nu voiam să văd oameni fericiți, nu voiam să aud râsete sau să simt mirosul cafelei proaspete într-o lume care pentru mine devenise cenușie.

Mama mea mă suna zilnic:

— Maria, trebuie să mergi mai departe. Pentru Ana. Pentru tine.

Dar cum să merg mai departe când fiecare colț al casei îmi amintea de el? Când fiecare piesă de mobilier păstra urmele mâinilor lui? Când fiecare fotografie era o rană deschisă?

După un an, am început să mă obișnuiesc cu absența lui. Am început să ies din nou cu fetele la cafea, să merg cu Ana în parc și chiar să mă înscriu la un curs de pictură la Casa de Cultură a Sectorului 6. Încet-încet, am început să simt că trăiesc din nou. Am descoperit că pot fi altcineva decât „soția lui Sorin”.

Într-o zi de toamnă, când frunzele galbene acopereau trotuarele Bucureștiului, Sorin a apărut la ușa mea. Avea cearcăne adânci și ochii goi.

— Maria… pot să intru?

Am ezitat o clipă. L-am privit lung, încercând să-mi dau seama dacă omul din fața mea era același cu cel care plecase fără să privească înapoi.

— Ce vrei?

— Am greșit… Nu știu ce a fost în capul meu. M-am rătăcit. Nu pot trăi fără tine… fără voi.

Am simțit cum furia și mila se luptau în mine. Vocea Anei s-a auzit din spate:

— Tata?

A intrat și a îmbrățișat-o strâns pe Ana. Eu am rămas pe margine, simțindu-mă ca un spectator la propria viață.

În zilele următoare a încercat să repare ce stricase: aducea flori, gătea cina preferată a Anei, îmi lăsa bilețele cu „Te iubesc” pe frigider. Dar ceva se rupsese definitiv în mine. Nu mai eram aceeași femeie care îl aștepta cu sufletul la gură.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, l-am privit pe Sorin cum stătea pe canapea și mi-am găsit curajul să-i spun:

— Nu știu dacă pot să te iert vreodată. Nu pentru că nu vreau… ci pentru că nu mai sunt aceeași Maria care te-a iubit orbește.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Îmi pare rău…

Au trecut luni de încercări și discuții interminabile. Familia mea mă presa să-l primesc înapoi:

— Gândește-te la Ana! Ce va spune lumea?

Dar eu nu mai puteam trăi pentru alții. Într-o dimineață friguroasă de februarie, mi-am făcut bagajele și am plecat cu Ana într-un apartament mic din Militari. Era greu, dar era al nostru. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit liberă.

Sorin a încercat să ne caute, să ne convingă că putem fi din nou o familie. Dar eu știam că unele răni nu se vindecă niciodată complet.

Astăzi, când privesc în urmă, nu-mi pare rău că am ales libertatea în locul unei iubiri moarte. Am învățat că uneori trebuie să te pierzi ca să te regăsești.

Mă întreb adesea: câte femei mai trăiesc povestea mea în tăcere? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” atunci când lumea ne vrea cuminți și iertătoare?