Când după divorț am rămas cu mâinile goale – povestea mea despre trădare, lupta pentru demnitate și un nou început

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Radu! am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce el își strângea ultimele haine într-o geantă veche. Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul nostru mic din Drumul Taberei plutea un aer greu, de sfârșit. Mă uitam la el, la omul pe care îl iubisem zece ani, și nu-l mai recunoșteam.

— Iulia, te rog, nu mai face scena asta. E mai bine așa, pentru amândoi, a spus el, evitându-mi privirea.

Nu era mai bine. Pentru mine, cel puțin, era sfârșitul lumii. Într-o săptămână, am aflat că mă înșela cu o colegă de la birou, că economiile noastre fuseseră cheltuite pe vacanțe și cadouri pentru ea, și că apartamentul, deși îl plătisem împreună, era trecut doar pe numele lui. Mașina? Cadou de la părinții lui, nici nu se punea problema să rămână la mine.

A doua zi după ce a plecat, am rămas singură, în mijlocul sufrageriei goale. Am privit în jur: mobila veche, canapeaua pe care dormisem împreună, pereții pe care încă mai atârnau poze cu noi doi la mare, la munte, la nunta verișoarei lui. Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, rușinată că vecinii m-ar putea auzi.

Mama a venit după două zile. A intrat fără să bată, cu o pungă de cumpărături și cu privirea aceea critică pe care o știam prea bine.

— Ți-am zis eu, Iulia, că nu e de tine băiatul ăsta. Dar tu, nu și nu! Acum vezi unde ai ajuns?

— Mamă, te rog… Nu am nevoie de reproșuri acum.

— Dar de ce ai nevoie? De bani? De o cameră la noi? Să știi că nu e ușor nici pentru noi. Tata abia s-a operat, eu am pensia mică…

M-am simțit ca un copil certat pentru o notă proastă. Nu voiam să mă întorc acasă, să fiu iar „fata care a dat greș”. Am rămas acolo, în apartamentul gol, cu facturile care se adunau și cu un salariu de profesoară care abia îmi ajungea de la o lună la alta.

Prietenii? Unii au dispărut ca prin minune. Alții mă sunau doar ca să afle detalii picante. Doar Ana, colega mea de la școală, a venit într-o seară cu o sticlă de vin și două cutii de pizza.

— Iulia, știu că doare. Dar nu poți să-l lași să te distrugă. Ești mai puternică decât crezi.

— Nu sunt, Ana. Nu mai am nimic. Nici măcar demnitatea.

— Ba da. Demnitatea nu ți-o poate lua nimeni. O pierzi doar dacă renunți la tine.

Am plâns iar, dar de data asta lacrimile au fost altfel. M-am simțit, pentru prima oară, ascultată.

Au urmat luni grele. Am vândut câteva bijuterii ca să pot plăti întreținerea. Am început să predau meditații la engleză unor copii din cartier. În fiecare dimineață, mă trezeam cu inima strânsă, dar mă forțam să merg mai departe.

Radu a venit după trei luni să-și ia ultimele lucruri. A intrat ca un străin, cu o privire rece.

— Ai găsit ceva de muncă în plus? m-a întrebat, ironic.

— Da, predau meditații. Nu-ți face griji pentru mine.

— Mă bucur să aud. Să nu uiți să plătești întreținerea la timp, că e pe numele meu.

Atunci am simțit un val de furie și rușine. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsesem să depind de mila lui?

Într-o seară, după o zi lungă la școală, am găsit o scrisoare în cutia poștală. Era de la avocatul lui Radu: mă soma să părăsesc apartamentul în trei luni, altfel urma să fiu dată în judecată pentru ocupare abuzivă. Am simțit că mi se taie picioarele. Am sunat-o pe mama, dar tot ce a putut să spună a fost:

— Ți-am zis eu… Dar dacă vrei să vii acasă, te primim.

Nu voiam să mă întorc acasă ca o învinsă. Am început să caut chirie, dar cu salariul meu era imposibil să găsesc ceva decent. Într-o noapte, am stat pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă viața mea chiar se terminase aici sau dacă mai aveam o șansă.

Într-o zi, la școală, directoarea m-a chemat în birou.

— Iulia, știu că treci printr-o perioadă grea. Am vorbit cu inspectoratul și avem nevoie de cineva să coordoneze un proiect european. E muncă multă, dar se plătește bine. Ce zici?

Am acceptat fără să clipesc. Era singura mea șansă să strâng bani pentru o chirie și să nu depind de nimeni. Am muncit zi și noapte, am învățat ce înseamnă birocrația românească, am stat peste program și am suportat ironiile colegilor care spuneau că „Iulia vrea să se dea mare”.

După șase luni, am reușit să-mi găsesc o garsonieră mică, la marginea orașului. Nu era mult, dar era a mea. Într-o seară, am stat pe podeaua rece, cu o cană de ceai în mână, și am privit pe geam spre blocurile cenușii. Am simțit pentru prima dată liniște. Nu mai aveam nimic din viața de dinainte, dar aveam ceva ce nu avusesem niciodată: libertatea de a fi eu însămi.

Mama a venit într-o zi să mă vadă.

— Nu e cine știe ce, dar e al tău, mi-a spus, zâmbind timid.

— Da, mamă. E al meu. Și nu mai vreau să trăiesc în umbra nimănui.

Au trecut doi ani de atunci. Radu s-a recăsătorit, iar eu mi-am făcut prieteni noi, am început să scriu povești pentru copii și să cred din nou în mine. Uneori mă întreb dacă a meritat tot chinul, dacă nu era mai ușor să accept ajutorul părinților sau să rămân într-o relație doar de frică să nu fiu singură.

Dar apoi îmi amintesc serile acelea în care stăteam singură și plângeam, și știu că nu aș mai vrea niciodată să trăiesc așa.

Oare câte femei din România trec prin ce am trecut eu? Oare câte au curajul să o ia de la capăt? Voi ce ați fi făcut în locul meu?