Când familia devine câmp de luptă: Ziua în care fiica mea nu a venit acasă

— Nu pot să cred că nu vine! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce priveam masa aranjată cu grijă. Farfuriile de porțelan, lumânările parfumate, tortul cu frișcă și vișine — toate mă priveau batjocoritor. Soțul meu, Mihai, s-a uitat la mine cu ochii lui blânzi, dar obosiți.

— Poate are motivele ei, Maria. Poate e obosită sau… poate nu vrea să ne vadă azi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Cum să nu vrea să ne vadă? Era ziua lui Mihai, 60 de ani! O viață întreagă de sacrificii pentru ea. Am ridicat telefonul pentru a mia oară și am privit ecranul gol. Nicio notificare de la Ana. Nicio scuză. Niciun „La mulți ani, tata!”.

M-am dus la geam și am privit strada pustie. Îmi aminteam cum, când era mică, Ana alerga pe trotuar cu baloane colorate, râzând și strigând: „Tati, prinde-mă!” Acum, parcă era o altă persoană. De când s-a măritat cu Vlad, parcă nu mai era fata mea.

— Maria, hai să mâncăm ceva. O să vină ea cândva, a încercat Mihai să mă liniștească.

— Nu înțelegi! Nu e vorba doar despre azi! De luni de zile nu mai e Ana pe care o știam. Nu mai suntem importanți pentru ea. Vlad o controlează, Mihai! O sun și răspunde el la telefon. O întreb dacă vine la noi și îmi spune că are „alte planuri”. Ce planuri? Cu cine? De ce nu poate veni acasă?

Mihai a oftat și a dat din umeri. El nu era omul conflictelor. Eu însă simțeam că mă sufoc. Am început să mă plimb prin bucătărie ca un leu în cușcă. M-am gândit la toate momentele în care am pus-o pe Ana pe primul loc: când am renunțat la serviciu ca să o cresc, când i-am cumpărat pianul acela scump pentru că „toate colegele au”, când am stat nopți întregi lângă patul ei când avea febră.

Și acum? Acum nici măcar nu poate veni la ziua tatălui ei?

Am format numărul ei din nou. Ton de apel. Nimic. Am lăsat un mesaj:

„Ana, tatăl tău te așteaptă. Te iubim. Te rog, sună-mă.”

Nimic.

Seara a trecut greu. Prietenii lui Mihai au venit, au râs, au povestit despre vremurile bune. Eu am stat cu ochii pe ușă și pe telefon. La un moment dat, doamna Stanciu, vecina de la trei, m-a tras deoparte:

— Maria dragă, nu te mai necăji atâta! Copiii cresc și-și văd de viața lor. Și băiatul meu a plecat în Anglia și abia dacă mai dă un semn.

Am zâmbit forțat. Dar eu nu voiam să accept asta. Nu voiam să cred că Ana mea nu mai are nevoie de noi.

După ce toți au plecat și Mihai s-a retras tăcut în dormitor, am rămas singură în bucătărie. Am început să plâng în hohote. M-am simțit mică și neputincioasă.

A doua zi dimineață am primit un mesaj scurt:

„Mamă, îmi pare rău că n-am putut veni. Vlad n-a fost bine și am stat cu el acasă.”

Atât. Fără explicații suplimentare. Fără „La mulți ani” pentru Mihai.

Am simțit cum furia mă arde din interior. Am sunat-o imediat.

— Ana! Ce se întâmplă cu tine? De ce nu ai venit? Tatăl tău a plâns aseară!

— Mamă, te rog… Vlad chiar n-a fost bine. Am avut o noapte groaznică.

— Dar tu? Tu nu poți lua singură decizii? De ce trebuie mereu să faci ce vrea el?

— Nu e adevărat! Nu știi nimic despre viața mea! a ridicat vocea Ana.

— Nu știu pentru că nu-mi spui! Pentru că te-ai îndepărtat de noi! Pentru că el te-a schimbat!

— Mamă, Vlad nu m-a schimbat! Eu am crescut! Am alte priorități acum!

— Priorități? Să-ți ignori părinții?

Ana a tăcut câteva secunde.

— Mamă… trebuie să înveți să mă lași să trăiesc viața mea. Nu pot fi mereu fetița ta.

Am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Atunci… poate că eu am greșit undeva…

A închis telefonul fără să mai spună nimic.

Zilele următoare au trecut greu. Mihai încerca să mă facă să râd, dar eu eram absentă. Îmi tot repetam conversația cu Ana în minte: „Trebuie să înveți să mă lași să trăiesc viața mea.”

Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Dacă nu cumva dorința mea de a o proteja a sufocat-o. Dacă Vlad chiar o controlează sau dacă Ana pur și simplu vrea altceva de la viață.

Într-o seară, după ce Mihai a adormit, am luat albumul cu poze vechi și am început să răsfoiesc paginile: Ana la serbare, Ana la mare, Ana cu primul ei iubit (pe care nu l-am suportat niciodată). Mi-am dat seama că mereu am vrut ce e mai bun pentru ea — dar poate că „ce e mai bun” pentru mine nu e același lucru cu „ce e mai bun” pentru ea.

Oare câte mame din România se simt ca mine? Oare câte dintre noi confundăm iubirea cu controlul? Și dacă dragostea adevărată înseamnă să-i lăsăm pe cei dragi să plece — chiar dacă doare?