Când Fiica Ei a Venit: Povara Singurătății în Spital
— Nu vreau să mai stau aici! De ce nu mă iei acasă, Ana? Glasul doamnei Maria răsuna slab, dar încăpățânat, în salonul 203. Mă oprisem în ușă cu fișa de observație în mână, încercând să nu deranjez momentul. Ana, fiica ei, stătea pe marginea patului, cu privirea pierdută undeva între podea și ochii mamei sale.
— Mamă, ți-am spus că nu pot… Am serviciu, copiii, totul e pe capul meu. Nu pot să lipsesc atâta timp. Și aici ești îngrijită, nu? Ai asistente, ai doctori… Ce vrei mai mult?
Maria a oftat adânc, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. M-am apropiat încet, prefăcând că verific perfuzia, dar de fapt voiam să fiu acolo dacă avea nevoie de sprijin. În fiecare zi, văd astfel de scene: bătrâni care tânjesc după o mângâiere, după o vorbă bună de la cei dragi. Dar rareori am simțit atâta durere ca în acea după-amiază.
Maria fusese adusă cu o săptămână în urmă după o cădere ușoară acasă. Nu era nimic grav, dar doctorul hotărâse că trebuie monitorizată câteva săptămâni. În primele zile era veselă, glumea cu noi și ne povestea despre tinerețea ei la țară, despre cum mergea la horă și cum făcea cozonaci pentru toată familia. Dar de când Ana venise în vizită, ceva se schimbase.
— Nu vreau să mor aici, Ana. Nu vreau să fiu singură…
Ana s-a ridicat brusc:
— Mamă, te rog! Nu începe iar! Nu vezi că fac tot ce pot? Dacă tata ar mai fi fost… Dar nu mai e! Eu trebuie să mă descurc cu totul!
Am simțit un nod în gât. M-am gândit la mama mea, la cât de rar apuc să o vizitez din cauza turelor lungi. Oare și ea se simte la fel de singură?
După ce Ana a plecat, Maria a rămas privind pe geam minute în șir. Am încercat să-i aduc o supă caldă și să-i spun o glumă, dar zâmbetul ei era forțat.
— Ioana, tu ai copii?
— Nu încă, doamnă Maria. Dar sper să am într-o zi.
— Să nu-i lași niciodată singuri… Și să nu-i lași să te uite. E cel mai greu lucru din lume.
În zilele următoare, Maria s-a retras tot mai mult în ea însăși. Refuza mâncarea, nu mai vorbea cu nimeni. Colegele mele spuneau că e depresie post-traumatică după accident, dar eu știam că e altceva: era dorul de familie, dorul de apartenență.
Într-o seară, am găsit-o plângând încet sub pătură.
— Mi-e frică să nu mor aici și să nu știe nimeni… Să nu-i pese nimănui…
Am luat-o de mână și am stat lângă ea până a adormit. În acea noapte am visat-o pe mama mea singură acasă, privind la telefon și sperând să o sun.
A doua zi am încercat să vorbesc cu Ana la telefon:
— Ana, știu că vă e greu tuturor, dar mama dumneavoastră are nevoie de mai mult decât tratament medical. Are nevoie de dumneavoastră. Poate găsiți timp să veniți mai des sau măcar să o sunați…
Ana a oftat:
— Știu… Dar nu pot mereu. Sunt zile când abia apuc să respir între muncă și copii. Și uneori simt că mama mă judecă pentru orice fac sau nu fac…
Mi-am dat seama atunci cât de greu e pentru ambele părți. Maria se simțea abandonată, Ana se simțea copleșită și vinovată. Între ele era un zid construit din ani de neînțelegeri și tăceri.
În ultimele zile ale internării, Maria a început să accepte vizitele mele ca pe niște mici alinări. Îmi povestea despre copilăria Anei, despre cum îi făcea rochițe din resturi de materiale și cum îi citea povești seara. Ochii i se luminau când vorbea despre acele vremuri.
Când Ana a venit să o ia acasă, atmosfera era încărcată de emoții nespuse. Maria a privit-o lung și i-a spus:
— Să nu mă uiți, Ana… Să nu mă lași singură…
Ana a îngenuncheat lângă pat și a luat-o în brațe pentru prima dată după mulți ani.
— N-o să te uit niciodată, mamă… Îmi pare rău că n-am știut cât de mult te doare…
Le-am privit plecând împreună și mi-am promis că voi suna mai des acasă.
Mă întreb acum: oare câți dintre noi ne dăm seama cât de mult contează o simplă vizită sau un telefon pentru cei dragi? Oare cât de des ne ascundem după scuze și uităm că timpul nu iartă pe nimeni?