Când fiica mea a intrat pe ușa salonului – povestea unei mame rănite de propriul copil

— De ce ai făcut asta, mamă? Vocea Martei a tăiat aerul greu din salonul de spital, mai ascuțită decât orice durere fizică pe care o simțisem până atunci. M-am uitat la ea, cu ochii umeziți de lacrimi și de amintiri, încercând să-mi găsesc cuvintele. Nu era prima dată când ne certam, dar niciodată nu fusese atât de multă distanță între noi.

Totul a început cu o simplă căzătură pe scările blocului. Am ajuns la Urgențe cu piciorul rupt și inima strânsă de teamă. Nu pentru mine, ci pentru că știam că Marta va trebui să-și ia liber de la serviciu ca să mă ajute. Mereu am pus nevoile ei înaintea mea, dar acum nu mai aveam de ales. Când a intrat pe ușă, cu geaca ei roșie și privirea rece, am simțit că nu aduce doar haine de schimb, ci și o avalanșă de reproșuri.

— Nu puteai să ai mai multă grijă? De ce trebuie mereu să mă ocup eu de toate? a continuat ea, fără să-mi dea timp să răspund.

Am tăcut. Am vrut să-i spun că nu mi-am dorit niciodată să fiu o povară. Că am muncit toată viața ca ea să aibă tot ce-i trebuie: haine curate, mâncare caldă, lecții plătite la pian, excursii la munte. Dar Marta vedea doar prezentul: o mamă bolnavă, dependentă de ajutorul ei.

— Marta, știu că e greu… am încercat eu să spun, dar m-a întrerupt brusc.

— Nu știi! Nu știi cât am sacrificat pentru tine! Nu știi cum e să-ți vezi toate planurile date peste cap pentru că mama ta nu se descurcă singură!

Am simțit cum mă sufoc. M-am uitat pe fereastra mică a salonului, unde norii se adunau amenințător. Mi-am amintit de copilăria Martei, când îi citeam povești seara și îi promiteam că voi fi mereu acolo pentru ea. Dar oare am fost prea prezentă? Am sufocat-o cu dragostea mea? Sau poate am cerut prea mult fără să-mi dau seama?

În salon era și doamna Lidia, o bătrână care asculta totul cu ochii mari. S-a apropiat de patul meu și mi-a șoptit:

— Nu te necăji, dragă Zofia. Copiii nu înțeleg cât îi doare pe părinți până nu devin și ei părinți.

Cuvintele ei m-au liniștit puțin, dar Marta era încă acolo, cu brațele încrucișate și fața împietrită.

— Ți-am zis că nu pot lipsi prea mult de la serviciu. Șeful meu deja se uită urât la mine. Și Vlad… Vlad zice că nu mai suportă să mă vadă mereu obosită din cauza ta.

Vlad era soțul Martei. Îl plăcusem la început, dar apoi am simțit cum o îndepărtează de mine. Poate era doar gelozia unei mame care nu știe să-și lase copilul să zboare.

— Dacă vrei, pot rămâne singură aici. Nu trebuie să-ți schimbi viața pentru mine, am spus încet.

Marta a oftat adânc și s-a așezat pe scaunul de lângă pat.

— Nu asta e ideea… Dar uneori simt că nu mai pot. Când eram mică, nu aveai timp pentru mine decât după ce terminai toate treburile casei. Acum vrei să fiu eu cea care renunță la tot pentru tine?

Am simțit un nod în gât. Nu-mi dădusem seama cât de mult o răniseră absențele mele din copilăria ei. Mereu am crezut că fac bine, că sacrificiul meu va fi răsplătit cu recunoștință. Dar Marta voia altceva: prezență, atenție, iubire necondiționată.

— Îmi pare rău… am șoptit printre lacrimi. Poate n-am știut să fiu mama de care aveai nevoie.

Marta s-a ridicat brusc și a început să plângă.

— Și mie îmi pare rău! Dar nu mai știu cum să repar tot ce s-a stricat între noi!

În acel moment, timpul s-a oprit pentru mine. Am văzut-o pe Marta nu ca pe fiica mea adultă, ci ca pe fetița care venea plângând la mine după ce se certa cu copiii din fața blocului. Atunci o luam în brațe și îi promiteam că totul va fi bine. Acum nu mai aveam puterea să fac asta.

Au trecut câteva zile până când Marta a revenit la spital. De data asta avea ochii roșii și părea mai obosită ca niciodată.

— Mamă… putem încerca să vorbim altfel? Să nu ne mai rănim?

Am dat din cap și i-am luat mâna în a mea. Pentru prima dată după mult timp am simțit că poate există speranță.

Dar rana rămâne acolo, între noi: rana sacrificiilor nespuse și a cuvintelor nerostite. Oare câte mame și fiice trăiesc aceeași poveste în tăcere?

Mă întreb uneori: dacă aș putea da timpul înapoi, aș face lucrurile altfel? Sau suntem cu toții condamnați să repetăm greșelile părinților noștri?