Când fiul meu a întrebat dacă poate să-i spună „mamă” bunicii: O seară care mi-a schimbat viața

— Mamă, pot să-i spun „mamă” bunicii?
Întrebarea lui Vlad, băiatul meu de șase ani, a căzut peste masa de duminică precum o piatră grea aruncată într-un lac liniștit. M-am oprit din tăiat friptura, cu cuțitul suspendat în aer. Soțul meu, Mihai, a ridicat ochii din farfurie, iar soacra mea, doamna Viorica, a zâmbit larg, cu o satisfacție pe care nu încerca să o ascundă.

— De ce ai vrea să faci asta, Vlad? am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă, deși simțeam cum îmi tremură mâinile.

— Pentru că ea mă ia mereu de la grădiniță și îmi face clătite. Și pentru că e mereu aici, a răspuns el sincer, cu ochii mari și curați.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am uitat la Mihai, dar el și-a coborât privirea. Am știut atunci că nu aveam niciun aliat la masa aceea. Doamna Viorica a intervenit imediat:

— Lasă-l, dragă, dacă așa simte copilul! Eu oricum îl iubesc ca pe fiul meu.

M-am ridicat brusc de la masă. Am ieșit pe balcon, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. În minte îmi răsunau cuvintele lui Vlad. Cum ajunsesem aici? Eu, Irina, fata dintr-un sat uitat de lume din Botoșani, care a luptat să ajungă la facultate în Iași și apoi la București, unde am dat tot ce am avut mai bun ca să intru în banking. Am crezut că odată ce voi avea un job stabil și o familie, totul se va așeza.

Dar realitatea era alta. De când m-am măritat cu Mihai și ne-am mutat în apartamentul părinților lui din Drumul Taberei, am simțit mereu că nu sunt „de-a lor”. Soacra mea nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească de unde vin: „La voi la țară sigur nu făceați sarmale ca aici”, „Nu te supăra, Irina, dar la oraș copiii se cresc altfel”.

Am încercat să mă fac utilă, să gătesc după rețetele ei, să nu deranjez cu nimic. Dar mereu era ceva ce făceam greșit. Când am început să lucrez la bancă și programul meu s-a suprapus peste cel al grădiniței lui Vlad, doamna Viorica s-a oferit să-l ia ea zilnic. La început am fost recunoscătoare. Dar încet-încet am simțit cum Vlad se apropie mai mult de ea decât de mine.

În seara aceea, după ce m-am întors în sufragerie cu ochii roșii, Mihai a încercat să detensioneze atmosfera:

— Hai, Irina, nu te supăra. E doar un copil. Nu știe ce spune.

— Ba știe foarte bine! am izbucnit eu. Știe cine îl iubește și cine are timp pentru el. Și eu? Eu ce sunt?

Soacra mea a ridicat din umeri:

— Dacă nu poți fi mai prezentă în viața lui Vlad… Copiii simt cine le e aproape.

Am simțit cum mă sufoc. Toată viața am muncit să scap de prejudecățile despre „fata de la țară”, să demonstrez că pot mai mult. La interviul pentru bancă nimeni nu s-a uitat ciudat când le-am spus de unde vin. Dar acasă… acasă eram mereu „venita”.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la copilăria mea: mama mea care lucra la CAP și venea acasă ruptă de oboseală, dar tot găsea timp să mă asculte. Eu nu reușeam nici măcar atât pentru Vlad. Dimineața următoare am decis să vorbesc deschis cu Mihai.

— Mihai, nu mai pot așa. Simt că pierd tot ce contează pentru mine. Nu vreau ca Vlad să creadă că altcineva e mama lui doar pentru că eu muncesc.

El a oftat:

— Irina, știi bine că fără ajutorul mamei n-am putea face față. Și tu ai vrut carieră…

— Da! Dar nu am vrut să fiu înlocuită!

A urmat o ceartă lungă. Mihai mi-a reproșat că sunt prea sensibilă și că ar trebui să fiu recunoscătoare pentru sprijinul soacrei mele. Eu i-am spus că nu vreau ca fiul meu să crească fără să știe cine e mama lui adevărată.

În zilele următoare am încercat să petrec mai mult timp cu Vlad: l-am dus în parc după serviciu, am citit povești împreună seara târziu. Dar el tot la bunica voia: „Ea știe să facă clătite mai bune”, „Ea mă lasă să mă uit la desene cât vreau”.

Într-o seară am cedat nervos:

— Vlad, eu sunt mama ta! Nu bunica! Eu te-am născut!

El s-a uitat speriat la mine și a început să plângă. Atunci am știut că am greșit. Am fugit din cameră și m-am prăbușit pe pat plângând în hohote.

A doua zi dimineață, doamna Viorica m-a abordat direct:

— Irina, dacă nu poți face față rolului de mamă, poate ar trebui să te gândești ce e mai bine pentru copil.

M-am uitat la ea cu ură și neputință:

— Poate ar trebui să vă gândiți dumneavoastră dacă nu cumva ați depășit o limită!

A urmat o tăcere grea. Mihai a plecat la serviciu fără să spună nimic. Eu am rămas singură cu Vlad care mă privea cu ochi triști.

În acea zi am decis: trebuie să schimb ceva radical. Am început să caut chirii ieftine prin București. I-am spus lui Mihai că vreau să ne mutăm doar noi trei.

— Nu avem bani pentru asta! a protestat el.

— Atunci eu și Vlad plecăm singuri!

A fost primul moment când Mihai m-a privit cu adevărat speriat.

După multe discuții tensionate și lacrimi amare, am reușit să găsim un apartament mic într-un cartier mărginaș. Nu era mult, dar era al nostru. Primele luni au fost grele: facturi neplătite la timp, lipsa ajutorului la nevoie… dar încet-încet relația mea cu Vlad s-a vindecat.

Acum, după doi ani de atunci, Vlad vine uneori acasă de la școală și mă întreabă:

— Mamă, pot merge la bunica în weekend?

Zâmbesc și îi spun da. Pentru că acum știu că sunt mama lui — și el știe asta.

Mă întreb uneori: câte mame din România trăiesc aceeași luptă tăcută între carieră și familie? Câte dintre noi trebuie să aleagă între a fi „prezente” sau a fi „realizate”? Ce înseamnă cu adevărat să fii mamă?