Când Fiul Meu a Plecat: Mărturia Unei Mame Rănite

— Nu pot să mai stau aici, mamă. Nu mai pot!
Cuvintele lui Vlad au căzut ca un trăsnet în sufrageria mică, luminată slab de becul vechi. Era decembrie, afară ningea liniștit, iar în casă plutea miros de cozonac și neliniște. Am simțit cum mi se strânge inima, cum fiecare fibră din corpul meu refuză să accepte ceea ce aud.
— Vlad, te rog… gândește-te la băiatul tău! La Ana! Nu poți să-i lași așa…
El s-a ridicat brusc, cu ochii roșii de la lacrimi sau poate de la oboseală. Ana stătea în prag, ținându-l pe Radu de mână. Copilul avea doar șase ani și nu înțelegea nimic din furtuna care se abătuse peste noi.
— Mamă, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc în minciună. Am nevoie să respir!
Apoi a ieșit pe ușă, lăsând în urmă o liniște apăsătoare și un gol pe care nici timpul nu l-a putut umple.

În acea noapte n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului, cu ochii la tavan, încercând să-mi dau seama unde am greșit. Am crescut un copil bun, sau cel puțin așa am crezut. Vlad fusese mereu sensibil, dar și încăpățânat. Când a cunoscut-o pe Ana, am crezut că totul se va așeza. Dar viața nu e niciodată atât de simplă.

A doua zi dimineață, Ana a venit la mine în bucătărie. Avea ochii umflați de plâns și vocea stinsă.
— Nu știu ce să fac… Nu vreau să-l urăsc pe Vlad, dar nu pot să-l iert. Cum să-i explic lui Radu că tatăl lui nu mai vine acasă?

Am luat-o în brațe și am simțit cât de firavă e. M-am simțit vinovată pentru tot ce se întâmplase, ca și cum eu aș fi fost responsabilă pentru decizia fiului meu.
— O să fim aici pentru tine și pentru Radu. Nu sunteți singuri.

Zilele au trecut greu. Oamenii din sat au început să vorbească. La magazinul din colț, doamna Stanciu șoptea cu vecina ei:
— Ai auzit? Vlad al Mariei și-a lăsat nevasta cu copil mic…
M-am simțit judecată la fiecare pas. Parcă toată lumea mă acuza pe mine pentru ceea ce făcuse Vlad.

Radu venea des la mine după școală. Îl vedeam cum se uită lung la ușă, poate-poate va apărea tatăl lui.
— Bunico, tati mai vine?
Ce puteam să-i spun? Că uneori oamenii mari fac greșeli? Că uneori iubirea nu e suficientă? L-am strâns tare la piept și i-am spus doar:
— Tati te iubește, chiar dacă nu e aici acum.

Într-o seară, după ce Ana l-a culcat pe Radu, am stat amândouă la masă, cu o cană de ceai între palme.
— Maria, crezi că am greșit undeva? Poate dacă eram mai atentă… poate dacă nu-l certam atât…
— Nu e vina ta, Ana. Nici a mea. Fiecare are demonii lui.

Dar adevărul e că mă simțeam vinovată. Îmi aminteam toate momentele în care îl împingeam pe Vlad să fie „bărbat”, să nu arate slăbiciune, să muncească mai mult pentru familie. Poate că presiunea asta l-a zdrobit.

Au trecut luni fără vești de la el. Într-o zi am primit un mesaj scurt:
„Mamă, sunt bine. Am nevoie de timp.”
Atât. Nicio explicație, nicio promisiune.

Radu a început să fie mai retras. La școală au apărut probleme: nu mai voia să vorbească cu colegii, desena mereu aceeași casă cu trei ferestre și o ușă larg deschisă.
— Doamna învățătoare m-a chemat la școală.
— Radu are nevoie de stabilitate, doamnă Maria. Poate ar trebui să vorbiți cu el despre ce s-a întâmplat.

Dar cum să-i explici unui copil că uneori părinții pleacă fără motiv? Cum să-i spui că dragostea nu garantează nimic?

Într-o duminică dimineață, când mergeam spre biserică cu Radu de mână, am întâlnit-o pe doamna Stanciu din nou.
— Săraca Ana… Dar tu, Maria, cum reziști?
Am zâmbit forțat și am mers mai departe. În sufletul meu era furtună.

Seara aceea am petrecut-o scriindu-i o scrisoare lui Vlad:
„Dragul meu băiat,
Nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri. Vreau doar să știi că te iubesc și că ușa casei noastre va fi mereu deschisă pentru tine. Dar te rog, gândește-te la copilul tău. Gândește-te la Ana. Orice ai simți acum, nu uita că familia nu se abandonează.”

Nu am primit niciun răspuns.

Anii au trecut greu. Ana a început să lucreze la o brutărie din oraș; eu am rămas acasă cu Radu cât ea era la muncă. Încet-încet ne-am obișnuit cu absența lui Vlad, dar rana nu s-a vindecat niciodată complet.

Într-o zi de vară, când Radu avea zece ani, Vlad s-a întors acasă pentru câteva ore. Era schimbat: mai slab, cu părul grizonat la tâmple.
— Mamă… îmi pare rău.
Nu am spus nimic. L-am îmbrățișat și am plâns amândoi în tăcere.
A stat puțin cu Radu, apoi a plecat din nou.

Acum stau singură în bucătăria veche și mă întreb: oare puteam face ceva diferit? Oare dragostea unei mame poate repara totul sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că există iertare pentru cei care pleacă?