Când fiul meu mi-a spus că vrea să plece din țară

— Mamă, trebuie să vorbim. Acum.

Vocea lui Vlad a tăiat liniștea din sufragerie ca un cuțit. Era seară, tocmai terminasem de pus masa și mă pregăteam să-l chem la cină. Dar el stătea în prag, cu ochii roșii și palmele strânse în pumni. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu era genul de băiat care să dramatizeze sau să facă scene. Vlad era mereu cel echilibrat, cel care își ajuta sora mai mică la teme și care îmi aducea flori de ziua mea, chiar dacă nu avea bani de buzunar.

— Ce s-a întâmplat, mamă? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul vocii.

— Nu mai pot, nu mai vreau să trăiesc așa. M-am hotărât: plec din țară. Definitiv.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am așezat pe marginea canapelei, cu farfuria de ciorbă aburindă în mâini. Nu știam dacă să plâng sau să țip. În minte mi se derulau imagini cu el mic, alergând prin curte, cu genunchii juliți și zâmbetul larg. Cum ajunsesem aici?

— Vlad, te rog… Nu lua decizii la nervi. Hai să vorbim, să vedem ce te apasă.

— Mamă, nu e la nervi! De luni de zile mă gândesc. Am aplicat deja pentru un job în Germania. Mi-au răspuns azi. Plec peste două săptămâni.

Mi-am simțit inima strânsă ca într-o menghină. Soțul meu, Doru, a intrat în cameră atras de tonul ridicat al discuției.

— Ce se întâmplă aici? a întrebat el, uitându-se când la mine, când la Vlad.

— Vlad vrea să plece din țară, am spus eu încet, ca și cum dacă rosteam cuvintele mai tare ar fi devenit mai reale.

Doru s-a încruntat. — Iar prostiile astea? De ce să pleci? Aici ai tot ce-ți trebuie! Ai familie, ai casă…

— Tată, nu am nimic aici! Am 27 de ani și încă stau cu voi pentru că salariul meu nu-mi ajunge nici de chirie! Prietenii mei au plecat toți. Aici nu văd niciun viitor.

Sora lui Vlad, Ana, a apărut în ușă cu ochii mari și umezi. — Vlad… chiar vrei să ne lași?

— Ana, nu te las! O să vă sun mereu, o să vin acasă de sărbători… Dar nu mai pot trăi cu frica zilei de mâine.

Am început să plâng fără rușine. M-am gândit la toate sacrificiile făcute pentru el: orele suplimentare la spital ca să-i pot plăti facultatea, nopțile nedormite când avea febră sau când îl așteptam să vină de la petreceri. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva. Dacă nu i-am dat destul curaj sau dacă l-am sufocat prea mult cu grija mea.

— Vlad, știi cât de greu mi-ar fi fără tine? am șoptit printre lacrimi.

El s-a apropiat și m-a luat în brațe. — Știu, mamă… Dar nu pot trăi doar ca să nu te rănesc pe tine. Trebuie să încerc pentru mine.

Doru s-a ridicat brusc și a ieșit trântind ușa. L-am auzit bombănind pe hol: — Toți tinerii ăștia fug! Nimeni nu mai vrea să muncească aici!

A urmat o noapte albă. Am stat în pat cu ochii în tavan, ascultând respirația grea a soțului meu și gândindu-mă la viitor. Cum va fi casa fără Vlad? Cum va fi masa de Crăciun cu un scaun gol? Cum va fi Ana fără fratele ei?

A doua zi dimineață am încercat să mă port normal. I-am pus cafeaua preferată pe masă și i-am pregătit sandvișul cu șuncă și cașcaval, ca atunci când era copil. El m-a privit cu ochii triști și mi-a zâmbit forțat.

— Mamă…

— Nu spune nimic, Vlad. Dacă asta e decizia ta… o să încerc să te susțin. Dar promite-mi că ai grijă de tine.

A dat din cap și m-a strâns tare în brațe.

În zilele care au urmat, casa noastră s-a umplut de tăceri apăsătoare și discuții în șoaptă. Doru refuza să vorbească despre plecare; Ana plângea pe ascuns în camera ei; eu mă prefăceam că totul e bine, dar inima mea era sfâșiată.

Înainte să plece, Vlad a venit la mine în bucătărie.

— Mamă… știu că doare. Dar poate că așa trebuie să fie. Poate că doar așa pot fi fericit.

L-am privit lung și am încercat să-i zâmbesc printre lacrimi.

— Să nu uiți niciodată cine ești și de unde ai plecat, Vlad. Și să știi că ușa asta va fi mereu deschisă pentru tine.

L-am condus la gară cu sufletul greu. L-am îmbrățișat strâns și i-am șoptit la ureche:

— Să fii fericit! Atât îmi doresc.

Acum, după două luni de la plecarea lui Vlad, încă mă trezesc noaptea și mă uit la telefon sperând la un mesaj de la el. Încerc să mă obișnuiesc cu liniștea din casă și cu dorul care mă apasă zi de zi.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine că l-am lăsat să plece? Oare dragostea de mamă înseamnă să-l ții aproape sau să-l lași să zboare?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?