Când focul mi-a ars nu doar pielea, ci și sufletul: Povestea unei regăsiri

„Nu atinge, e încins!” – vocea mamei răsuna încă în mintea mea, dar mâinile mele, grăbite și nesigure, nu au ascultat. Era o seară obișnuită de sâmbătă, iar eu, Irina, încercam să gătesc pentru prima dată singură o ciorbă de perișoare, să-i arăt mamei că pot și eu, că nu mai sunt copil. Tata se uita la televizor, iar fratele meu, Vlad, se juca pe telefon. În bucătărie mirosea a ceapă prăjită și a speranță. Am vrut să mut oala cu supă, dar mânerul era ud. Într-o fracțiune de secundă, totul s-a transformat într-un coșmar: oala s-a răsturnat, lichidul fierbinte mi-a cuprins brațul și fața. Am țipat, dar țipătul meu a fost înăbușit de durere. Am simțit cum pielea mi se strânge, cum focul îmi arde nu doar trupul, ci și sufletul.

Mama a venit alergând, a urlat la tata să sune la salvare. Îmi amintesc doar lumina orbitoare din ambulanță, mirosul de dezinfectant și vocea calmă a unui medic: „Respiră, Irina, ești în siguranță.” Dar nu eram. În acea noapte, am pierdut tot ce știam despre mine. Când m-am trezit după operație, am văzut bandajele groase, am simțit usturimea și am știut că nimic nu va mai fi la fel.

Au urmat luni de spitalizare, grefe de piele, lacrimi și tăcere. Mama nu mă lăsa singură nicio clipă, dar tata nu mai intra în salon. Îl auzeam vorbind cu asistentele pe hol, mereu grăbit, mereu evitând să mă privească. Vlad venea cu desene și glume, dar ochii lui fugeau de fața mea. Într-o zi, l-am întrebat: „De ce nu mă privești?” A tăcut, apoi a spus încet: „Nu vreau să te doară mai tare.”

Când am ajuns acasă, oglinda din hol era acoperită cu un prosop. Mama spunea că e pentru ca să nu mă sperii, dar eu știam că și ea se teme. În fiecare dimineață, mă uitam la mâinile mele, la pielea străină, la cicatricile care nu se vor vindeca niciodată. Prietenele mele, Ana și Mihaela, au venit la început, cu flori și ciocolată, dar după câteva săptămâni au început să găsească scuze. „Avem sesiune, Irina, ne vedem după examene.” Dar nu s-au mai întors.

Am încercat să ies din casă, să merg la magazinul din colț. O femeie m-a privit lung, apoi și-a tras copilul de mână, ca și cum aș fi fost contagioasă. Am simțit cum mă sufoc, am fugit acasă și m-am închis în cameră. Mama a bătut la ușă: „Irina, trebuie să mănânci.” „Nu mi-e foame”, am mințit. De fapt, nu mai voiam să simt nimic.

Tata a început să vină târziu acasă, să vorbească tot mai puțin. Într-o seară, l-am auzit spunându-i mamei: „Nu mai e fata noastră. Nu știu cum să o ajut.” Am plâns până dimineața. Mă simțeam o povară, o umbră a ceea ce fusesem. Am început să scriu în jurnal, să-mi spun mie însămi că trebuie să lupt, dar fiecare zi era o bătălie pierdută.

Psihologul spitalului, doamna Popescu, venea să mă vadă o dată pe săptămână. „Irina, ești mai mult decât cicatricile tale”, îmi spunea. Dar eu nu o credeam. Într-o zi, mi-a adus o oglindă mică. „Privește-te. Spune-ți ceva bun.” Am încercat, dar vocea mi s-a frânt: „Nu mai știu cine sunt.”

Au trecut luni. Mama a început să mă încurajeze să ies din casă. „Hai la piață, Irina, mă ajuți să aleg roșii.” Am acceptat, dar fiecare privire, fiecare șoaptă mă lovea ca un pumn. O bătrână mi-a spus: „Săraca de tine, cine o să te mai ia de nevastă?” Am simțit cum mi se rupe sufletul. Acasă, am izbucnit: „De ce să mai trăiesc așa? Pentru ce?” Mama m-a strâns în brațe, plângând: „Pentru tine, Irina. Pentru că meriți să fii iubită, chiar dacă lumea nu vede asta.”

Într-o zi, am primit un mesaj de la Ana: „Îmi pare rău că nu am știut cum să fiu lângă tine. Mi-a fost frică.” Am plâns, dar am răspuns: „Și mie mi-e frică. Dar nu vreau să fiu singură.” Am început să vorbim din nou, încet, cu pași mici. Mihaela a venit cu o carte: „Despre oameni care au trecut prin foc și au renăscut.” Am citit-o într-o noapte, cu lacrimi în ochi. Poate că și eu pot renaște.

Am început să merg la grupuri de sprijin, să cunosc oameni cu povești asemănătoare. Un băiat, Radu, mi-a spus: „Cicatricile sunt semnele luptei noastre. Nu le ascunde.” Am zâmbit pentru prima dată sincer. Am început să port haine cu mâneci scurte, să nu mă mai ascund. Tata a venit într-o zi la mine și m-a privit lung: „Îmi pare rău, Irina. Nu am știut cum să fiu tată pentru tine așa.” L-am iertat, pentru că și el avea nevoie să se vindece.

Astăzi, la aproape douăzeci și doi de ani, încă mă lupt cu oglinzile, cu privirile, cu propriile mele gânduri. Dar am învățat că valoarea mea nu stă în pielea netedă, ci în curajul de a mă ridica din cenușă. Mă întreb uneori: dacă lumea ar vedea dincolo de cicatrici, ar putea să mă iubească? Sau, mai important, pot eu să mă iubesc pe mine, așa cum sunt acum? Voi ce ați face dacă viața v-ar arde tot ce știați despre voi într-o singură clipă?