Când fratele și cumnata ți-au luat acasă: Povestea mea despre pierderea propriului loc sub soare

— Ivana, nu poți să lași hainele astea împrăștiate peste tot! Ai 28 de ani, nu mai ești copil!
Vocea Alinei răsună ascuțit din hol, în timp ce eu încerc să-mi adun gândurile pe canapeaua veche din sufragerie. Mă uit la mama, care evită privirea mea, prefăcându-se că spală vasele. Vlad, fratele meu mai mare, tocmai a intrat pe ușă cu două plase de la supermarket și se preface că nu aude nimic.

Nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să mă simt străină în propria casă. Până acum două luni, apartamentul nostru cu două camere era refugiul meu după zilele lungi la muncă. Tata glumea mereu că suntem „ultimii mohicani” ai blocului, cei care n-au plecat niciodată din cartierul nostru cenușiu de la marginea Bucureștiului. Dar totul s-a schimbat când Vlad și Alina au rămas fără chirie și au venit „temporar” la noi.

— E doar pentru câteva săptămâni, Ivana, promitem! a spus Vlad în seara aceea, cu ochii lui calzi de altădată. Dar săptămânile s-au transformat în luni, iar eu am început să simt cum pereții se strâng în jurul meu.

Alina a preluat rapid controlul casei. A mutat mobila din sufragerie fără să mă întrebe, a aruncat pernele mele preferate pentru că „erau demodate” și a început să-și invite prietenele la cafea în fiecare sâmbătă dimineață. Eu? Eu nu mai aveam voie să ascult muzică tare sau să mă uit la seriale după ora zece.

Într-o seară, după ce m-am întors obosită de la birou, am găsit ușa camerei mele întredeschisă. Alina răscolea prin dulapul meu.

— Ce faci acolo? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc furia.
— Caut niște umerașe. Oricum nu mai ai nevoie de atâtea haine, nu? Poate ar trebui să mai donezi din ele…

Am simțit cum mi se taie respirația. Camera mea era singurul loc unde mai puteam fi eu însămi. Acum nici acolo nu mai aveam intimitate.

Mama părea tot mai obosită și tăcută. Tata se retrăgea în balcon cu ziarul și o sticlă de bere. Nimeni nu vorbea despre tensiunea care plutea în aer. Într-o zi, am încercat să-i spun mamei ce simt.

— Mamă, nu mai pot. Parcă nu mai e casa mea…
Ea a oftat adânc:
— Știu, Ivana… Dar Vlad are nevoie de ajutor acum. Și tu ești puternică, nu-i așa?

Puternică? M-am întrebat dacă asta înseamnă să te lași călcat în picioare pentru liniștea celorlalți.

Într-o duminică dimineață, Alina a venit la mine cu o listă de „reguli pentru conviețuire”. Printre ele: „Nu primi vizite fără să anunți”, „Nu găti după ora 20:00”, „Nu folosi mașina de spălat când dormim noi”. Am simțit că explodez.

— Cine te crezi tu să-mi spui cum să trăiesc în casa părinților mei? am izbucnit.
Vlad a intervenit imediat:
— Ivana, hai să nu facem scandal… Alina doar vrea să fie ordine.
— Ordine? Sau control?

Am ieșit trântind ușa și am plâns pe scara blocului ca un copil. M-am simțit umilită și abandonată chiar de cei care ar fi trebuit să mă apere.

Zilele au trecut greu. La serviciu eram tot mai absentă, iar șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi la ea în birou.
— Ivana, ești sigură că ești bine? Ai vrea să-ți iei câteva zile libere?
Am dat din cap că nu, dar adevărul era că nu voiam decât să dispar.

Într-o seară, l-am găsit pe tata pe balcon.
— Tată… tu chiar crezi că e corect ce se întâmplă?
A tăcut mult timp înainte să răspundă:
— Nu știu ce e corect, Ivana… Dar uneori trebuie să facem sacrificii pentru familie.

Sacrificii… Dar până unde? De ce sacrificiul trebuie să fie mereu al meu?

Într-o zi am primit un mesaj de la prietena mea cea mai bună, Raluca: „Hai la mine diseară! Facem pizza și uităm de toate.” Am acceptat imediat. La Raluca acasă era liniște și râsete adevărate. I-am povestit totul printre lacrimi.
— Ivana, tu meriți mai mult! De ce nu cauți o garsonieră? Chiar dacă e greu la început…
Am râs amar:
— Cu salariul meu? Nici măcar o debara nu-mi permit…

Dar ideea a început să-mi dea târcoale. Poate că era timpul să plec. Să-mi caut propriul loc sub soare.

În următoarele zile am început să caut anunțuri de chirii pe internet. Am vizitat câteva garsoniere mici și întunecoase, dar fiecare avea ceva al ei: o fereastră spre apus, o bucătărie minusculă doar a mea… Pentru prima dată după mult timp am simțit speranță.

Când le-am spus părinților că vreau să mă mut, mama a început să plângă.
— Dar unde te duci singură? Cum o să te descurci?
Tata a dat din cap trist:
— Poate așa o să fie liniște…
Vlad n-a zis nimic. Alina a zâmbit satisfăcut.

Mi-am strâns lucrurile într-o valiză veche și am plecat într-o sâmbătă dimineață. Pe scara blocului m-am oprit și m-am uitat înapoi la ușa care fusese cândva poarta spre siguranță și iubire. Acum era doar o ușă ca oricare alta.

Primele nopți singură au fost grele. M-am simțit pierdută și mică într-un oraș mare și rece. Dar încet-încet am început să respir din nou. Seara îmi beam ceaiul pe pervazul ferestrei mele mici și mă gândeam: poate că uneori trebuie să pierzi tot ca să te regăsești pe tine însăți.

Oare câți dintre noi trăim cu sentimentul că nu avem loc nici măcar în propria familie? Cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru ceilalți înainte să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?