Când i-am rugat pe copiii mei să-și viziteze bunica: O lecție despre familie și iertare

— Nu, Irina, ți-am spus de atâtea ori: nu pot să stau cu copiii tăi după școală! Vocea mamei mele răsuna rece prin receptor, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară luna asta când o rugam, disperată, să mă ajute măcar două ore pe săptămână. Nu era ca și cum îi ceream să-i crească, doar să-i ia de la școală până ajung eu de la serviciu. Dar mama, ca de obicei, era de neclintit.

Am închis telefonul cu lacrimi în ochi. Mă uitam la calendarul de pe perete: încă o lună în care trebuia să plătesc aproape jumătate din salariu pentru after-school. Mă simțeam epuizată, prinsă între serviciu, copii și o mamă care părea că nu vrea să facă parte din viața noastră. De ce? Ce greșisem? De ce nu putea fi ca alte bunici care își adorau nepoții?

Seara, la cină, copiii mei – Vlad și Ana – m-au întrebat din nou:
— Mami, când mergem la bunica? Toți colegii mei merg la bunici după școală…

Am oftat și am încercat să le explic, fără să le transmit durerea mea:
— Bunica e ocupată, dragii mei. Dar poate într-o zi…

Adevărul era că relația mea cu mama fusese mereu complicată. Tata murise când aveam 12 ani, iar mama s-a închis în ea însăși. A devenit rece, distantă, mereu preocupată de muncă și de „ce zice lumea”. Eu am crescut singură, cu cheia la gât, visând la o mamă care să mă ia în brațe sau măcar să mă întrebe cum mi-a fost ziua.

Anii au trecut, am terminat facultatea la București și m-am întors în orașul nostru mic din Moldova doar pentru că nu voiam ca ai mei copii să crească fără familie. Dar familia mea era doar pe hârtie. Mama nu venea nici la serbări, nici la zilele lor de naștere. Spunea mereu că „nu e treaba ei”.

Într-o zi de joi, când ploua torențial și eu eram blocată în trafic, am primit un telefon de la vecina mamei:
— Irina, vino repede! Mama ta a căzut pe scări și nu se poate ridica!

Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Am lăsat totul baltă și am alergat spre casa copilăriei mele. Am găsit-o pe mama întinsă pe jos, palidă și speriată ca un copil. Pentru prima dată după mulți ani, am văzut-o vulnerabilă.

— Irina… mă doare… nu pot să mă mișc…

Am chemat ambulanța și am stat cu ea la spital toată noaptea. Diagnosticul: fractură de șold. Avea nevoie de operație și apoi de luni întregi de recuperare. Dintr-o dată, femeia care refuzase orice ajutor devenise dependentă de mine.

În zilele următoare, am fost nevoită să-mi iau concediu medical ca să am grijă de ea. Copiii au venit și ei la spital cu desene și flori.
— Bunico, te doare? Vrei să-ți citesc o poveste?

Mama plângea tăcut, fără să spună nimic. Într-o seară târzie, când toți dormeau, mi-a spus:
— Irina… îmi pare rău că n-am fost o mamă mai bună pentru tine. N-am știut cum. După ce-a murit taică-tu… m-am pierdut.

Am simțit cum mi se rupe inima. Toată furia mea s-a transformat într-o tristețe adâncă.
— Știu că ți-a fost greu… dar eu am avut nevoie de tine. Și copiii mei au nevoie de tine acum.

A început să plângă în hohote, iar eu am luat-o pentru prima dată în brațe după zeci de ani.

Recuperarea a fost lungă și grea. Mama a venit să locuiască la noi câteva luni. La început era stânjenită cu copiii, nu știa ce să le spună sau cum să se joace cu ei. Dar Vlad și Ana au spart gheața:
— Bunico, vrei să jucăm Nu te supăra, frate?

Încet-încet, mama a început să zâmbească mai des. Seara le citea povești sau le făcea clătite – rețeta pe care o uitasem din copilărie.

Într-o zi, când am venit acasă mai devreme de la serviciu, i-am găsit pe toți trei râzând în bucătărie. Mama îi învăța pe copii să facă sarmale.
— Vezi, Ana, nu pune prea mult orez! Și tu, Vlad, nu fura carne!

Am stat în pragul ușii și am plâns în tăcere. Pentru prima dată simțeam că am o familie adevărată.

După ce s-a însănătoșit complet, mama a început să vină singură după copii la școală. Nu mai era nevoie să plătesc after-school-ul scump. Dar cel mai important era altceva: copiii mei aveau acum o bunică prezentă în viața lor.

Într-o seară liniștită, mama mi-a spus:
— Mulțumesc că nu m-ai abandonat când aș fi meritat-o cel mai mult.

M-am uitat la ea și i-am răspuns:
— Știi… cred că toți merităm o a doua șansă.

Acum mă întreb: câți dintre noi purtăm răni vechi care ne împiedică să fim aproape unii de alții? Oare cât de greu e să iertăm și să încercăm din nou? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?