„Când iei pensia, rămân cu tine”: Povestea unei bunici și a nepotului său

— Buni, când iei pensia? Că dacă nu, mă duc la Gabi să joc FIFA, zise Vlad, trântind ușa de la camera lui.

Am rămas cu mâna pe cana de ceai, uitându-mă la aburul care se ridica încet. Parcă tot ce era cald în mine se risipise odată cu el. Aveam 68 de ani și, de aproape șapte, Vlad era centrul universului meu. De când fiica mea, Irina, a plecat în Italia „doar pentru doi ani”, am rămas singură cu el în casa asta veche, cu pereți crăpați și amintiri care nu mă mai încălzeau.

La început, Vlad era mic și mă striga „mama-buni”. Îmi aducea flori de câmp și mă întreba dacă îi citesc povestea cu Harap-Alb. Îl țineam în brațe și simțeam că tot sacrificiul are rost. Dar anii au trecut și Irina suna tot mai rar. Trimitea bani la început, apoi doar mesaje scurte: „Sunt bine. Vă pup.”

Vlad a crescut. A început să ceară bani pentru rechizite, apoi pentru haine „ca toți colegii”, apoi pentru telefon. Am strâns din dinți și am rupt din puținul pe care-l aveam. Pensia mea abia ajungea pentru facturi și mâncare. Dar nu puteam să-i spun „nu”.

Într-o zi, l-am auzit vorbind cu prietenii lui pe hol:
— Stau la buni că-mi dă bani când ia pensia. Dacă nu, mă mut la tataie Ion, că și ăla are pensie.

M-a durut mai tare decât orice boală. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu eram decât un bancomat pentru el? Toate nopțile în care i-am pus comprese pe frunte când avea febră, toate zilele în care am stat la coadă la medic pentru el… toate astea nu mai contau?

Într-o seară, după ce i-am pus ciorbă în farfurie, am încercat să vorbesc cu el:
— Vlad, tu mă iubești?
A ridicat din umeri fără să mă privească:
— Da’ ce întrebare-i asta? Normal.
— Atunci de ce vorbești cu prietenii tăi despre pensia mea?
A tăcut. Apoi a mormăit:
— Toți fac așa. Ce vrei să fac dacă n-am părinți aici?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu voiam să-l cert. Știam că îi e greu fără mamă și tată. Dar eu? Eu cine eram pentru el?

În sat, lumea vorbea:
— Maria, ai grijă! Copiii din ziua de azi nu mai știu ce-i respectul.
— Lasă-i, dragă, că poate Irina o să vină acasă și o să vă fie bine.

Dar Irina nu venea. Și Vlad devenea tot mai distant. Într-o zi, am găsit sub pernă o scrisoare:
„Buni, îmi pare rău dacă te supăr. Dar nu știu cum să fiu altfel. Mi-e dor de mama și nu știu dacă o să vină vreodată. Tu ești aici mereu, dar parcă nu-mi ajunge.”

Am plâns toată noaptea. M-am gândit la mama mea, cum mă certa când eram mică și îi spuneam că nu vreau să merg la câmp. M-am gândit la Irina, cum plângea când a plecat prima dată la gară. Și m-am gândit la Vlad, copilul meu crescut din resturi de speranță.

Într-o zi de duminică, am mers amândoi la biserică. Preotul a vorbit despre iertare și despre cât de greu e să fii părinte sau bunic în zilele noastre. Vlad s-a uitat la mine și mi-a strâns mâna.

După slujbă, mi-a zis încet:
— Buni, îmi pare rău că te-am supărat. Nu vreau să stau cu tine doar pentru bani.
L-am privit lung:
— Știu că ți-e greu. Și mie mi-e greu fără mama ta. Dar eu te iubesc chiar dacă n-ai nimic să-mi dai.
A oftat:
— Poate că nici eu nu știu cum să arăt asta.

Au trecut luni de atunci. Vlad a început să mă ajute prin curte, să mă întrebe cum mă simt. Nu s-a schimbat peste noapte — încă mai cere bani pentru lucruri pe care eu nu le înțeleg — dar parcă ne-am apropiat puțin.

Irina încă nu s-a întors. Uneori mă întreb dacă va veni vreodată sau dacă va rămâne doar o voce la telefon.

În fiecare seară, când sting lumina și îl aud pe Vlad respirând liniștit în camera lui, mă întreb: Oare dragostea noastră e destul? Sau suntem condamnați să ne măsurăm afecțiunea în bani și pensii? Ce înseamnă să fii cu adevărat necesar pentru cineva?