Când Legăturile de Familie Dor: Povestea Mea Printre Lacrimi și Speranță

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! am izbucnit într-o seară, cu ochii plini de lacrimi, în timp ce el încerca să mă liniștească, dar nici el nu mai știa cum. Era trecut de miezul nopții, iar în apartamentul nostru din cartierul Militari domnea o liniște apăsătoare, spartă doar de suspinele mele.

Totul a început frumos, ca în povești. Ne-am cunoscut la facultate, la Litere, și ne-am îndrăgostit nebunește. Vlad era tot ce-mi puteam dori: blând, inteligent, atent. Ne-am căsătorit după doi ani, iar la nuntă mama lui, doamna Mariana, părea încântată de mine. Dar după ce ne-am mutat împreună, totul s-a schimbat.

La început, am crezut că e doar grijulie. Venea des pe la noi cu plase de mâncare, ne aducea zacuscă și sarmale, ne întreba dacă avem nevoie de bani. Dar încet-încet, a început să-și bage nasul peste tot: „Raluca, nu așa se spală rufele albe!”, „Vlad, tu nu vezi că soția ta nu știe să facă ciorbă ca lumea?”, „Eu zic să nu vă grăbiți cu copilul, nu sunteți pregătiți.”

Am încercat să-i fac pe plac. Am gătit după rețetele ei, am spălat rufele cum mi-a zis, am zâmbit când făcea glume pe seama mea la mesele de duminică. Dar nimic nu era suficient. Orice făceam era greșit. Vlad încerca să mă apere, dar de fiecare dată când îi spunea ceva mamei lui, ea izbucnea în plâns: „Asta e recunoștința ta? Pentru tot ce am făcut pentru tine?”

Când am rămas însărcinată, credeam că lucrurile se vor schimba. Dar a fost și mai rău. Mariana venea zilnic să verifice dacă iau vitaminele, dacă nu cumva ridic ceva greu sau dacă nu mănânc „prostii”. Într-o zi a venit cu o listă de nume pentru copil: „Să nu vă treacă prin cap să-i puneți nume moderne! Un copil trebuie să poarte numele bunicilor!”

Am început să mă simt străină în propria casă. Nu mai aveam intimitate, nu mai aveam liniște. Vlad era prins la mijloc: „Raluca, știu că e greu, dar e mama… Nu pot s-o dau afară.”

Într-o seară, după ce Mariana a venit neanunțată și a început să-mi răscolească dulapurile „să vadă dacă am pus bine hainele copilului”, am cedat. Am țipat la ea să plece și i-am spus că nu mai suport. S-a uitat la mine ca la un monstru și a plecat trântind ușa. Vlad s-a uitat la mine speriat: „Ce-ai făcut? Acum o să mă urască pe viață!”

Au urmat zile de tăcere apăsătoare. Vlad era distant, Mariana nu mai răspundea la telefon. M-am simțit vinovată, dar și eliberată. Pentru prima dată după mult timp, am dormit liniștită.

Dar liniștea n-a durat mult. Vlad a început să vină tot mai târziu acasă. Îl simțeam tot mai departe. Într-o noapte l-am auzit vorbind la telefon cu mama lui: „Nu știu ce să fac… Parcă nu mai e femeia de care m-am îndrăgostit.” M-a durut mai tare decât orice cuvânt spus de Mariana.

Am încercat să vorbesc cu el: „Vlad, eu nu vreau să alegi între mine și mama ta. Vreau doar să avem o viață a noastră.”

— Și eu ce să fac? Să-mi las mama singură? S-a sacrificat pentru mine toată viața!

— Și eu mă sacrific acum pentru tine! Nu vezi că mă pierd pe mine? Că nu mai știu cine sunt?

A urmat o perioadă grea. Am mers la terapie de cuplu, dar Vlad era mereu pe fugă sau absent cu gândul. Când s-a născut fetița noastră, Ana-Maria, Mariana a venit la maternitate fără să fie invitată și a început să le spună asistentelor cum să mă îngrijească: „Nu-i dați lapte praf! Eu știu mai bine!”

Într-o zi am găsit-o în camera copilului, schimbându-i scutecul fără să mă întrebe. Atunci am simțit că nu mai pot. Am luat-o pe Ana-Maria și am plecat la mama mea la Ploiești pentru câteva zile.

Vlad a venit după noi abia după trei zile. Era palid și obosit.

— Raluca… Nu știu ce să fac. Mama amenință că se îmbolnăvește dacă nu mă întorc acasă.

— Și eu? Eu ce sunt? O mobilă pe care o muți unde vrei?

Am stat mult de vorbă atunci. I-am spus că-l iubesc, dar că nu pot trăi într-un trio cu mama lui. Că Ana-Maria are nevoie de părinți echilibrați, nu de conflicte zilnice.

A fost greu, dar Vlad a început să pună limite. A vorbit cu Mariana și i-a spus că are nevoie de spațiu. Ea s-a supărat rău, ne-a acuzat că suntem nerecunoscători și ne-a amenințat că nu mai vrea să audă de noi.

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Mariana vine acum doar când este invitată și încearcă să respecte regulile noastre. Relația cu Vlad s-a schimbat — suntem mai uniți ca niciodată, dar încă purtăm cicatricile acelor ani grei.

Mă uit la Ana-Maria cum doarme liniștită și mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru familie? Unde se termină iubirea și începe datoria? Voi ce ați fi făcut în locul meu?