Când lumea se prăbușește într-o singură noapte: Povestea unei mame care și-a pierdut copilul

„Nu-l mai aud pe Andrei! Sorin, nu-l mai aud!” Am țipat din toți rărunchii, cu inima bubuindu-mi în piept, în timp ce ploaia bătea cu furie în geamurile apartamentului nostru din cartierul Drumul Taberei. Era trecut de miezul nopții și liniștea aceea ciudată, care nu semăna deloc cu liniștea obișnuită a casei noastre, mă făcea să simt că ceva nu e în regulă. Am alergat spre camera copiilor, unde Ilinca dormea liniștită, dar pătuțul lui Andrei era gol. Am simțit cum mi se taie picioarele.

„Sorin! Unde e Andrei?”

Soțul meu a apărut în ușă, palid ca varul. „Nu știu… era aici acum cinci minute. Poate s-a ascuns pe undeva.”

Am început să-l căutăm disperați prin casă. Fiecare secundă era o eternitate. Într-un final, l-am găsit în baie, prăbușit lângă cadă. Nu mai respira. Am urlat. Am urlat atât de tare încât cred că tot blocul m-a auzit. Sorin a sunat la 112, iar eu încercam să-l resuscitez, tremurând din toate încheieturile. Ambulanța a venit repede, dar pentru Andrei era deja prea târziu.

A urmat o noapte care nu s-a mai terminat niciodată. O noapte care s-a prelungit în zile, săptămâni și luni de întuneric. Nu-mi amintesc decât fragmente: polițiștii care puneau întrebări, medicii care dădeau din cap cu milă, mama mea care plângea în hohote la telefon, Ilinca care mă trăgea de mână și mă întreba unde e frățiorul ei.

Am aflat că Andrei suferise un stop respirator brusc, cauzat de o alergie severă la un medicament pe care îl luase pentru febră. Nimeni nu ne spusese că ar putea avea o astfel de reacție. Nimeni nu ne-a pregătit pentru asta.

Sorin s-a închis în el. Nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Îl vedeam cum se uită la mine cu ochi goi și mă simțeam vinovată pentru tot. Mama lui Sorin a venit la noi și a început să mă acuze pe șoptite: „Dacă ai fi fost mai atentă… Dacă nu i-ai fi dat medicamentul acela…”

Am început să cred că poate chiar eu sunt de vină. Poate trebuia să citesc mai mult prospectul. Poate trebuia să-l duc la spital de la primul semn de febră. Poate trebuia să fiu o mamă mai bună.

În fiecare seară, când Ilinca adormea, mă prăbușeam pe podeaua camerei lui Andrei și plângeam până nu mai aveam lacrimi. Uneori îl auzeam râzând prin casă sau simțeam mirosul pielii lui calde. Alteori visam că îl țin din nou în brațe și mă trezeam cu brațele goale.

Sorin a început să doarmă pe canapea. Într-o seară, l-am auzit vorbind la telefon cu fratele lui: „Nu știu dacă mai pot să stau aici… Nu pot s-o privesc pe Oana fără să-mi amintesc de Andrei.”

M-am simțit trădată și abandonată. Dar nici eu nu știam dacă mai pot să trăiesc în casa asta plină de amintiri dureroase.

Mama mea a venit să stea cu noi câteva zile. Încerca să mă ajute cu Ilinca, dar nu făcea decât să-mi amintească mereu că trebuie „să fiu tare pentru ea”. Dar cum poți fi tare când fiecare celulă din corpul tău urlă de durere?

Într-o zi, Ilinca a venit la mine cu o jucărie de pluș a lui Andrei și mi-a spus: „Mami, când se întoarce Andrei? Mi-e dor de el.” Am izbucnit în plâns și am strâns-o la piept atât de tare încât a început să protesteze.

Au urmat luni de terapie, discuții interminabile cu preoți și psihologi, certuri cu Sorin despre cine e mai vinovat sau cine suferă mai mult. Familia lui Sorin voia să ne mutăm la ei la țară „să ne liniștim”, dar eu nu voiam să plec din București. Aici era tot ce mai aveam din Andrei: pătuțul lui, hainele lui mici, jucăriile lui preferate.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Sorin – el voia să aruncăm toate lucrurile lui Andrei ca „să putem merge mai departe”, eu refuzam cu încăpățânare – am ieșit pe balcon și am privit orașul luminat sub ploaie. M-am întrebat dacă viața noastră va mai fi vreodată la fel.

Au trecut doi ani de atunci. Încet-încet am început să respir din nou. Ilinca a crescut și mă întreabă tot mai rar despre fratele ei. Sorin și cu mine încă avem zile când abia ne putem privi în ochi, dar încercăm să ne regăsim unul pe celălalt.

Durerea nu dispare niciodată complet. Dar am învățat că nu trebuie să port singură povara vinei. Că nu există răspunsuri simple sau vinovați clari atunci când viața lovește atât de nedrept.

Uneori mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu astfel de răni ascunse? Oare putem vreodată să iertăm viața – sau pe noi înșine – pentru ceea ce ni s-a întâmplat?