Când lumea ta se prăbușește în tăcere: Povestea unei trădări

— Irina, trebuie să vorbim. Vocea lui Radu tremura, iar ochii îi fugeau spre podea. Era seară, abia ajunsesem acasă de la serviciu, iar copiii se jucau în camera lor. Simțeam deja că ceva nu e în regulă, dar nu eram pregătită pentru ce avea să urmeze.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea.

A tăcut câteva secunde lungi, apoi a spus încet:

— Am făcut o greșeală. O mare greșeală. Am fost cu altcineva.

Am simțit cum mi se taie respirația. Lumea s-a oprit. Am auzit doar un țiuit surd în urechi și am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu puteam să cred. Radu? Soțul meu, omul pe care îl credeam cel mai loial și sincer?

— Cu cine? am șoptit, deși deja bănuiam. În ultimele luni, Simona, colega lui de la birou, apărea tot mai des în discuțiile lui. Odată chiar am glumit pe seama asta, iar el a râs forțat.

— Cu Simona… a spus el, aproape fără glas.

Am izbucnit în plâns. Nu știu cât timp am stat așa, cu fața în palme, simțind cum tot ce am construit împreună se năruie. Radu încerca să mă atingă pe umăr, dar l-am respins.

— De cât timp? am întrebat printre lacrimi.

— De câteva luni… Dar s-a terminat! Jur că s-a terminat!

Nu l-am crezut. Nu mai puteam să cred nimic. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la fiecare moment din ultimul an: la serile când întârzia la birou, la mesajele pe care le primea și le ascundea rapid, la privirile ciudate ale prietenilor noștri când veneam împreună la petreceri.

A doua zi dimineață, am ieșit din casă fără să spun nimic. M-am dus la mama. Când m-a văzut plânsă și palidă, a știut că ceva grav s-a întâmplat.

— Ce-ai pățit, fata mea?

I-am spus totul printre sughițuri. Mama a oftat adânc și m-a strâns în brațe.

— Bărbații… Nu toți sunt așa, dar mulți nu știu să prețuiască ce au acasă. Trebuie să te gândești bine ce vrei să faci.

În zilele următoare am aflat că toți știau. Prietena mea cea mai bună, Alina, mi-a mărturisit cu ochii în pământ:

— Irina… îmi pare rău că n-am avut curajul să-ți spun. Dar nu era treaba mea… Am sperat că Radu se va opri.

M-am simțit trădată nu doar de Radu, ci de toți cei din jurul meu. Cum de nimeni nu mi-a spus nimic? Cum de am fost ultima care a aflat?

La serviciu, colegele mă priveau cu milă sau evitau să mă privească deloc. Parcă toată lumea știa povestea mea. Mă simțeam mică și umilită. Într-o zi, la supermarket, două vecine șușoteau și se uitau spre mine. Am vrut să dispar.

Radu încerca să repare lucrurile. Îmi trimitea mesaje lungi, îmi lăsa bilețele prin casă: „Îmi pare rău”, „Te iubesc”, „Nu vreau să te pierd”. Într-o seară a venit cu un buchet mare de flori și a îngenuncheat în fața mea:

— Irina, te rog! Dă-mi o șansă! Pentru copii, pentru noi…

L-am privit lung. Îl vedeam disperat, sincer poate, dar nu mai era omul pe care îl iubeam. Între noi era un zid gros de minciuni și rușine.

Copiii au început să simtă tensiunea. Maria, fetița noastră de opt ani, m-a întrebat într-o seară:

— Mami, tu și tati vă certați? O să divorțați?

Am înghițit în sec și am încercat să-i zâmbesc:

— Nu știu încă, puiule… Dar orice ar fi, te iubim mult.

Într-o zi am primit un mesaj de la Simona:

„Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. N-am vrut să-ți fac rău. Radu te iubește.”

Am simțit o furie oarbă. Cine era ea să-mi spună ce simte soțul meu? Cine era ea să-mi ceară iertare?

Am început să merg la psiholog. Aveam nevoie să vorbesc cu cineva care nu mă judecă și nu mă privește cu milă. La prima ședință am izbucnit:

— Nu pot să-l iert! Dar nici nu pot să-l urăsc… Îl iubesc încă, dar nu mai pot avea încredere în el!

Psihologul m-a întrebat:

— Ce vrei tu cu adevărat? Ce ar fi cel mai bine pentru tine?

Nu știam răspunsul. Oscilam între dorința de a-l alunga definitiv și speranța că poate totul va fi ca înainte.

Mama mă presa să-l iert:

— Pentru copii trebuie să lupți! Toți greșim…

Alina îmi spunea contrariul:

— Odată ce a făcut-o o dată, o va face din nou! Meriți mai mult!

M-am simțit prinsă între două lumi: una a tradiției și iertării cu orice preț, alta a demnității și curajului de a o lua de la capăt singură.

Au trecut luni de zile. Radu a continuat să lupte pentru mine: s-a mutat temporar la părinții lui, venea zilnic să vadă copiii, îmi aducea flori și cadouri mici. Dar eu eram rece ca gheața.

Într-o seară ploioasă l-am găsit stând pe bancă în fața blocului nostru. Era ud leoarcă și plângea ca un copil.

— Irina… Nu pot fără tine! Fără voi!

L-am privit lung și am simțit pentru prima dată milă pentru el. Dar nu era destul.

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la poza noastră de familie din vacanța de la mare. Zâmbim toți patru, fericiți și fără griji. Dar știu că acea fericire nu mai există.

Mă întreb: Poate fi reconstruit ceva ce s-a sfărâmat atât de tare? Merită să iert pentru copii sau pentru mine însămi? Sau e timpul să-mi găsesc propriul drum?