Când m-a sunat fiul meu: Adevărul despre fosta mea soacră pe care nu am vrut să-l aud

— Mamă, trebuie să vii. E despre bunica… vocea lui Vlad tremura la telefon, iar eu am simțit cum mi se strânge stomacul. Era o după-amiază de marți, obișnuită, cu ploaie măruntă pe geam și miros de cafea rămasă în cană. Dar cuvintele lui Vlad au tăiat totul ca un cuțit.

Nu mai vorbisem cu fosta mea soacră, doamna Maria, de aproape șapte ani. De când divorțasem de Paul, fiul ei, tăiasem orice legătură. Maria fusese mereu rece cu mine, critică, mereu găsind ceva ce nu făceam bine: „Nu gătești ca lumea, nu știi să crești copilul, nu ești destul de bună pentru fiul meu.” M-am simțit mereu ca o intrusă în familia lor, iar după divorț, am simțit că pot respira în sfârșit fără umbra ei.

— Ce s-a întâmplat cu bunica? am întrebat, încercând să-mi țin vocea calmă.

— E la spital. A căzut și… nu știu, mama, cred că ar trebui să vii. Nu vrea să vorbească cu nimeni altcineva.

Am simțit un val de resentimente urcându-mi în piept. De ce acum? De ce eu? Dar vocea lui Vlad era atât de speriată încât n-am putut spune nu. Am luat primul taxi spre spital, cu inima bătându-mi nebunește.

Pe drum, am rememorat toate momentele în care Maria mă făcuse să mă simt mică. Prima masă de Crăciun la ei acasă, când a spus în fața tuturor: „Sper că ai învățat să faci sarmale, altfel nu știu cum te descurci cu Paul.” Sau când Vlad era mic și răcea des: „Nu-l îmbraci bine! Nu ai grijă de el!”

Când am ajuns la spital, Vlad mă aștepta pe hol. Era palid și avea ochii roșii.

— Ești bine? l-am întrebat.

— Nu știu… Bunica tot întreabă de tine. Nu vrea să vorbească nici cu tata, nici cu mine. Doar pe tine te vrea.

Am intrat în salon cu inima cât un purice. Maria stătea pe pat, cu fața trasă și ochii pierduți. Când m-a văzut, a început să plângă încet.

— Irina… îmi pare rău că te-am chemat… dar nu mai am pe nimeni.

Am rămas în prag, neștiind dacă să mă apropii sau nu. În capul meu se derulau toate certurile noastre, toate vorbele grele. Dar ceva din felul în care mă privea m-a făcut să mă așez lângă ea.

— Ce s-a întâmplat?

— Am căzut în baie… și nu m-a găsit nimeni ore întregi. Paul e plecat la muncă în Germania, Vlad are viața lui… Tu ești singura care a venit.

Am simțit un nod în gât. Era pentru prima dată când Maria recunoștea că are nevoie de mine. Pentru prima dată când nu era vorba despre reproșuri sau critici.

— De ce m-ai chemat? am întrebat încet.

A oftat adânc și a început să vorbească despre trecut. Despre cum a crescut singură doi copii după ce soțul ei a murit într-un accident stupid la combinat. Despre frica de a nu pierde controlul asupra familiei. Despre gelozia pe care o simțea față de orice femeie care intra în viața fiului ei.

— Am fost nedreaptă cu tine, Irina. Mi-am vărsat frustrările pe tine pentru că mi-era frică să nu rămân singură. Și uite-mă acum… singură.

Lacrimile îi curgeau pe obraji și pentru prima dată am văzut-o ca pe o femeie rănită, nu ca pe o soacră rea. M-am trezit ținând-o de mână fără să-mi dau seama.

— Știi… și eu am greșit. Poate că ar fi trebuit să încerc mai mult să te înțeleg. Dar eram prea ocupată să mă apăr.

A zâmbit trist:

— Poate că niciuna dintre noi n-a știut cum să fie mamă pentru cealaltă…

Am stat acolo ore întregi, vorbind despre lucruri pe care le-am ascuns ani la rând: despre fricile noastre, despre cât de greu e să fii mamă singură într-o lume care te judecă la fiecare pas, despre cât de ușor e să rănești fără să vrei.

Când Vlad a intrat din nou în salon și ne-a văzut vorbind liniștite, a zâmbit pentru prima dată în ziua aceea.

— Mami… poate că e timpul să lăsăm trecutul în urmă, mi-a spus el mai târziu, când mergeam spre casă.

Nu i-am răspuns atunci. Dar noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la câte familii se destramă din cauza orgoliilor și a neînțelegerilor care se adună ca praful sub covor ani la rând. La câte mame și fiice ajung străine din cauza unor cuvinte nespuse sau prea grele.

A doua zi m-am întors la spital cu o pungă de portocale și o carte de citit. Maria m-a privit surprinsă:

— Nu credeam că o să mai vii…

— Nici eu nu credeam că o să vreau să vin…

Am râs amândouă pentru prima dată după atâția ani. Și atunci am știut că poate nu vom fi niciodată o familie perfectă, dar putem încerca să fim oameni unii pentru alții.

Acum mă întreb: câte adevăruri despre cei dragi refuzăm să le vedem doar pentru că ne e teamă să iertăm? Și dacă azi ar fi ultima zi când îi putem spune ceva unui om drag… ce am alege să-i spunem?