Când mama a venit să locuiască cu noi: O luptă neașteptată pentru iubire și spațiu

— Nu mai pune sare în ciorbă, Irina! E deja prea sărată! vocea mamei răsună din bucătărie, tăioasă, ca un cuțit care taie liniștea de după-amiază. M-am oprit din amestecat și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când îmi critica mâncarea. Am inspirat adânc, încercând să nu răbufnesc.

— Mama, așa îi place lui Vlad, îi răspund încet, privind spre fiul meu care stătea la masă cu ochii în tabletă.

— Vlad trebuie să mănânce sănătos, nu să se obișnuiască cu prostii! continuă ea, fără să mă privească.

De când mama s-a mutat la noi, casa noastră s-a schimbat. Inițial, am crezut că va fi ușor. Era firesc: tata murise de doi ani, iar ea rămăsese singură într-un apartament vechi din Berceni. Eu și soțul meu, Radu, avem o casă cu două etaje în Popești-Leordeni și un copil de zece ani. Am zis că e normal să o aducem la noi, să nu mai fie singură. Dar n-am anticipat cât de greu va fi să împaci două lumi.

Primele zile au fost pline de promisiuni: „Nu vreau să vă deranjez”, „O să stau mai mult în camera mea”, „Vreau doar să vă ajut”. Dar curând, mama a început să-și facă simțită prezența peste tot: în bucătărie, în sufragerie, în camera lui Vlad. Îi verifica temele, îi comenta hainele, îi spunea lui Radu cum să repare lucruri prin casă. Totul părea sub controlul ei.

Într-o seară, după ce Vlad s-a dus la culcare, Radu a venit la mine în bucătărie. Avea fața obosită și privirea pierdută.

— Irina, nu vreau să fiu rău, dar nu mai pot. Parcă nu mai avem intimitate deloc. Mama ta e peste tot. Azi mi-a spus că nu știu să bat un cui…

Am oftat și m-am așezat pe scaun. Știam că are dreptate. Și eu mă simțeam sufocată, dar mă simțeam și vinovată. Cum să-i spun mamei mele că ne deranjează? Ea a renunțat la tot pentru mine când eram mică. Acum era rândul meu.

A doua zi dimineață, mama a intrat peste mine în baie.

— Irina, ai văzut unde mi-ai pus pastilele? Nu le găsesc nicăieri!

— Mama, ți le-am lăsat pe noptieră, ca de obicei…

— Nu erau acolo! Niciodată nu găsesc nimic în casa asta!

Am simțit cum îmi crește pulsul. M-am uitat în oglindă și am văzut o femeie obosită, cu cearcăne adânci și ochii roșii de nesomn. Când am ieșit din baie, Vlad era deja gata de școală și se uita la noi cu teamă.

— Mamaie, te rog să nu mai țipi la mama…

Mama s-a uitat la el surprinsă și apoi a tăcut. Pentru o clipă, am simțit că poate lucrurile se vor schimba. Dar n-a fost decât o iluzie.

Într-o duminică dimineață, când Radu pregătea cafeaua și Vlad se juca pe covor cu mașinuțele, mama a venit cu o față gravă:

— Irina, trebuie să vorbim serios. Nu-mi place cum îl crești pe Vlad. E prea răsfățat. Pe vremea mea…

— Pe vremea ta era altfel! am izbucnit eu fără să vreau. Acum e altă lume! Lasă-ne să ne creștem copilul cum credem noi!

S-a lăsat o liniște grea. Radu s-a uitat la mine speriat, iar Vlad s-a retras în camera lui.

Mama a început să plângă încet.

— Am venit aici ca să nu fiu singură… Dar cred că v-am stricat viața…

Am simțit un nod în gât. M-am dus la ea și am luat-o de mână.

— Nu ne-ai stricat viața… doar că e greu pentru toți… Trebuie să găsim o cale să trăim împreună fără să ne rănim…

În acea seară am stat toți patru la masă și am vorbit deschis pentru prima dată. Fiecare și-a spus ofurile: Radu despre lipsa intimității, eu despre presiunea dintre două lumi, Vlad despre frica lui de certuri și mama despre singurătatea care o apasă.

Am stabilit reguli simple: spații personale respectate, program clar pentru cine gătește sau face curățenie, timp petrecut împreună doar când vrem cu toții.

Nu a fost ușor nici după aceea. Au urmat luni de adaptare, certuri mici și împăcări lente. Dar ceva s-a schimbat: am început să ne ascultăm mai mult.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine aducând-o pe mama la noi sau dacă nu cumva sacrificiul ăsta ne-a costat prea mult pe toți. Dar apoi îl văd pe Vlad râzând cu ea sau pe Radu povestindu-i despre copilăria lui și simt că poate iubirea chiar are nevoie de spațiu ca să crească.

Oare câți dintre noi reușim să găsim echilibrul între datorie și fericire? Sau suntem condamnați mereu să alegem între cei pe care îi iubim?