Când Mama Nu Mai E… Cine Mai Ascultă?

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să te ascult cum mă judeci pentru fiecare alegere pe care am făcut-o!
Vocea mamei mele răsuna slabă, dar încăpățânată, din fotoliul vechi din sufragerie. Era o după-amiază de toamnă târzie, iar lumina palidă a soarelui se strecura printre perdelele gălbui. Eu stăteam în picioare, cu mâinile încrucișate la piept, simțind cum furia și neputința mă sufocă.

— Nu te judec, mamă! Dar nu poți să te plângi mereu și să nu faci nimic! Ai refuzat să mergi la doctor, ai refuzat să te lași ajutată! Ce vrei de la mine?

Mătușa Ileana, sora mamei, stătea pe marginea patului și încerca să tempereze spiritele. — Liniștiți-vă amândouă. Nu ajută la nimic să vă certați acum.

Dar nu mă puteam opri. Simțeam că tot ce făceam era greșit. Că nu eram niciodată suficient de bună pentru ea. Că orice gest de grijă era interpretat ca o critică. Mama își strângea halatul pe lângă corpul slăbit și mă privea cu ochii aceia obosiți, în care se amestecau reproșul și o tristețe adâncă.

— Maria, tu nu înțelegi… E greu să trăiești cu atâtea regrete. Să vezi cum tot ce ai construit se destramă. Să simți că nu mai ești de folos nimănui.

Am oftat și am ieșit trântind ușa. Pe hol, am dat peste verișoara mea, Anca, care venise să-i aducă mamei niște medicamente. — Ce s-a întâmplat? — m-a întrebat ea șoptit.

— Nimic nou. Aceeași poveste. Nu vrea să fie ajutată, dar nici nu vrea să rămână singură.

Anca a oftat și ea. — Știi că îi e frică. Dar nu știe cum să spună asta.

Am plecat acasă cu sufletul greu. În acea noapte am visat-o pe mama tânără, râzând în bucătărie, cu mâinile pline de făină. M-am trezit plângând și mi-am promis că a doua zi voi încerca din nou să vorbesc cu ea altfel.

Dar a doua zi n-a mai venit niciodată. Mama a murit în somn, în acea noapte rece de noiembrie. Am aflat dimineața devreme, când m-a sunat mătușa Ileana plângând: — Maria, vino repede… mama ta…

Totul s-a derulat ca într-un vis urât: sicriul simplu, rudele adunate în jurul casei părintești dintr-un sat prăfuit de lângă Bacău, mirosul de tămâie și colivă. Stăteam lângă cruce și mă uitam la poza ei alb-negru, încercând să-mi amintesc ultima dată când i-am spus „te iubesc”. Nu-mi aminteam.

Au trecut cinci ani de atunci. Cinci ani în care am purtat cu mine povara ultimelor noastre cuvinte. Am încercat să-mi văd de viață: serviciu la farmacie, un soț bun dar distant, două fete care cresc prea repede și nu mai au răbdare nici ele cu mine. M-am surprins adesea repetând gesturile mamei: cum îmi strâng părul la spate când gătesc, cum mă uit pe fereastră când plouă, cum mă pierd în gânduri când fetele ridică tonul la mine.

În fiecare an, de ziua ei, merg la cimitir cu un buchet de crizanteme albe. Stau pe banca rece și vorbesc cu ea ca și cum ar fi acolo:

— Mamă… știu că n-am fost cea mai bună fiică. Știu că te-am rănit cu vorbele mele. Dar mi-e dor de tine. Mi-e dor să mă cerți, să mă îmbrățișezi, să-mi spui că totul va fi bine.

Uneori vine Anca cu mine. Stăm amândouă tăcute și ne uităm la crucea simplă pe care scrie „Elena Popescu – mamă iubitoare”. Anca oftează:

— Știi… și eu am avut certuri cu mama mea. Dar parcă nu doare atât de tare când știi că ai apucat să-ți ceri iertare.

M-am gândit mult la asta. La cât de greu e să spui „iartă-mă” când încă ai cui. La cât de ușor e să crezi că ai timp. Că părinții sunt nemuritori sau că relațiile se repară singure.

Soțul meu, Mihai, nu vorbește despre asta. El a crescut fără mamă și nu înțelege de ce mă macină atât trecutul. — Maria, trebuie să mergi mai departe. Ai copii care au nevoie de tine acum.

Dar cum să merg mai departe când simt că am lăsat ceva nerezolvat? Cum să fiu o mamă bună când port în mine atâta vinovăție?

Într-o seară ploioasă, fiica mea cea mare, Ioana, a venit acasă supărată după cearta cu o colegă. Am vrut să-i spun să nu exagereze, că viața merge înainte. Dar m-am oprit și am luat-o în brațe:

— Știi… uneori e mai important să asculți decât să ai dreptate.

Ioana s-a uitat mirată la mine și mi-a zâmbit slab.

Poate că asta e lecția pe care trebuia s-o învăț: că dragostea nu se arată doar prin sfaturi sau critici, ci prin răbdare și prezență. Că uneori trebuie doar să fii acolo, chiar dacă nu ai soluții.

Acum stau din nou la mormântul mamei mele și mă întreb:

— Oare dacă aș fi spus „te iubesc” mai des… s-ar fi schimbat ceva? Oare câți dintre noi ne dăm seama prea târziu cât contează un simplu „iartă-mă”? Voi ce ați face dacă ați mai avea o zi cu mama voastră?