Când mama-soacră a spus: „Deci, suntem de acord? Luăm creditul.” Toți m-au ignorat: Mi-am strâns lucrurile și m-am întors la mama

— Deci, suntem de acord? Luăm creditul, da? a spus mama-soacră, privindu-ne pe toți peste ochelari, cu vocea ei tăioasă care nu accepta replică. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile strânse în poală, simțind cum mi se strânge stomacul. Ionuț, soțul meu, se uita în farfurie, evitând privirea mamei lui. Tatăl lui, domnul Petrescu, dădea din cap absent, deja resemnat. Eu eram singura care nu spunea nimic, dar nu pentru că nu aveam ceva de zis, ci pentru că știam că nu mă va asculta nimeni.

M-am măritat cu Ionuț la douăzeci de ani, după opt luni de relație. Eram îndrăgostită până peste cap, visam la o viață împreună, la un apartament micuț doar al nostru, la liniște și la începuturi. Realitatea a fost alta. Am ajuns să locuim cu părinții lui, într-un apartament de patru camere din Drumul Taberei, unde fiecare colțișor avea deja o poveste și un stăpân. Eu eram musafirul etern, fata care trebuia să se adapteze la reguli nescrise și la priviri piezișe.

În primele luni, am încercat să mă fac plăcută. Spălam vasele, găteam, mă ofeream să fac cumpărături. Mama-soacră, doamna Petrescu, mă privea mereu cu o sprânceană ridicată, ca și cum aștepta să greșesc. Ionuț era prins între noi două, dar mereu alegea să tacă. „Lasă, mamă, că se obișnuiește ea”, îi spunea doamna Petrescu prietenelor la telefon, crezând că nu o aud.

Eu lucram la o farmacie și studiam la seral. Seara, când ajungeam acasă, găseam masa pusă, dar nu pentru mine. Dacă întârziam, primeam priviri reci și replici acide. „Nu-i nimic, mănânci când poți, dar să nu te plângi că s-a răcit”, îmi spunea mama-soacră. Ionuț încerca să mă liniștească: „Lasă, iubita, așa e mama, nu te supăra.”

Într-o seară, după ce am venit obosită de la muncă, am găsit toată familia adunată în sufragerie. Pe masă era o mapă cu acte și pliante de la bancă. Mama-soacră a început să explice planul: să luăm un credit mare, pe numele tuturor, ca să renovăm apartamentul și să cumpărăm o mașină nouă. Eu am încercat să spun că nu mi se pare o idee bună, că eu abia îmi plătesc taxele la facultate și nu vreau să mă îndatorez pentru ceva ce nu simt că e al meu. Dar nimeni nu m-a ascultat.

— Ești tânără, n-ai experiență, a zis mama-soacră, tăindu-mi vorba. Noi știm mai bine. Și-apoi, dacă vrei să faci parte din familie, trebuie să contribui.

M-am uitat la Ionuț, așteptând să spună ceva. Să mă apere, să spună că nu e corect. Dar el a tăcut. S-a uitat la mine cu ochi triști și a dat din umeri. Atunci am simțit că nu mai am aer. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, cu mâna la gură, să nu mă audă nimeni.

Zilele următoare au fost un coșmar. Mama-soacră a început să mă trateze ca pe un copil obraznic. „Dacă nu vrei să ajuți, poate ar trebui să te gândești dacă locul tău e aici”, mi-a spus într-o dimineață. Ionuț încerca să mă împace, dar era clar că nu avea curajul să-i țină piept mamei lui. Mă simțeam singură, străină în propria mea viață.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am intrat în camera noastră și am început să-mi strâng lucrurile. Ionuț a intrat după mine.

— Ce faci? a întrebat el, speriat.
— Plec. Nu mai pot. Nu mă simt acasă aici, nu mă simt ascultată. Nu vreau să-mi petrec viața luptând cu familia ta pentru fiecare decizie.

El a încercat să mă oprească, dar nu mai aveam putere să lupt. Mi-am pus hainele într-o valiză și am sunat-o pe mama. „Vino acasă, fata mea”, mi-a spus ea, cu vocea tremurată de emoție.

Am plecat în acea noapte. Pe drum, în autobuz, m-am uitat la mâinile mele tremurânde și m-am întrebat unde am greșit. Oare dragostea nu ar trebui să fie despre sprijin și înțelegere? Oare familia nu ar trebui să fie locul unde vocea ta contează?

Acum, stau în camera mea de acasă, la mama, și încerc să-mi adun gândurile. Nu știu ce va fi cu mine și Ionuț. Nu știu dacă mai putem repara ceva. Dar știu că nu mai vreau să fiu invizibilă. Vreau să fiu ascultată, vreau să contez.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Oare câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” și să plecăm atunci când nu mai suntem respectate?