Când mama-soacră a spus: „Tu iei creditul!” – Povestea unei alegeri dureroase

— Nu înțeleg de ce tot insiști, Ilinca. E normal să iei tu creditul, doar tu ai serviciu stabil, nu?
Vocea mamei-soacre răsuna în bucătăria îngustă, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Radu, soțul meu, stătea cu ochii în farfurie, evitând să mă privească. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că o aud și ceilalți.

Aveam douăzeci de ani și eram proaspăt căsătorită cu Radu. Ne mutaserăm la mama lui imediat după nuntă, într-un apartament cu două camere din cartierul Titan. La început, totul părea suportabil: promisiuni de ajutor, glume la cafea, planuri pentru viitor. Dar după câteva luni, am început să simt cum pereții se strâng în jurul meu. Orice decizie trebuia discutată la comun, orice cheltuială era analizată la sânge. Mama-soacră, doamna Mariana, era stăpâna casei și a regulilor.

— Ilinca, nu te supăra, dar Radu abia a terminat facultatea. Tu ai contract pe perioadă nedeterminată la spital. E logic să iei tu creditul pentru apartamentul nou. Așa fac toate fetele serioase!
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când discuția ajungea aici. De fiecare dată, Radu tăcea. De fiecare dată, eu simțeam că mă sufoc.

— Dar nu putem lua împreună? Să fie responsabilitatea amândurora? am încercat să spun, cu vocea tremurândă.

— Nu te mai încăpățâna! a ridicat tonul doamna Mariana. Eu știu mai bine cum merg lucrurile. Dacă vrei să ai casă, trebuie să faci sacrificii!

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon. Aerul rece de februarie mi-a tăiat respirația, dar nu mai puteam sta acolo, între pereții aceia încărcați de reproșuri și așteptări. Am privit luminile blocurilor din jur și mi-am dorit să fiu oriunde altundeva.

În noaptea aceea nu am dormit deloc. Radu s-a întins lângă mine fără să spună nimic. Îl iubeam, dar nu mai recunoșteam băiatul blând și atent care mă cucerise în liceu. Acum era doar o umbră, prins între mine și mama lui.

A doua zi dimineață, am plecat la serviciu cu ochii umflați de plâns. La spital, colega mea Ana m-a tras deoparte:

— Ilinca, ce-ai pățit? Pari epuizată.

— Nu mai pot… simt că nu mai am aer acasă. Toată lumea așteaptă ceva de la mine și nimeni nu mă întreabă ce vreau eu.

Ana m-a privit lung și mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată:

— Dacă nu-ți aperi tu dreptul la fericire, nimeni n-o va face în locul tău.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Seara, când am ajuns acasă, mama-soacră mă aștepta în bucătărie cu un teanc de broșuri de la bănci.

— Uite aici ofertele pentru credit. Mâine mergem împreună la bancă să depui actele.

Radu era tot acolo, tăcut ca o statuie.

— Nu vreau să iau singură creditul! am spus răspicat pentru prima dată.

Doamna Mariana a izbucnit:

— Atunci nu vrei familie! Nu vrei viitor! Ce fel de femeie ești?

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am intrat în camera noastră și am început să-mi strâng hainele în valiză. Radu a venit după mine:

— Ilinca, ce faci?

— Plec la mama. Nu mai pot trăi așa. Nu pot să-mi sacrific toată viața doar ca să vă mulțumesc pe voi.

El a rămas nemișcat lângă ușă. Nici măcar nu a încercat să mă oprească.

Am plecat în acea seară cu două valize și un gol imens în piept. Mama m-a primit cu brațele deschise și lacrimi în ochi:

— Draga mea, nimic nu e mai important decât liniștea ta sufletească.

Au trecut luni până am reușit să-mi recapăt echilibrul. Radu m-a sunat de câteva ori, dar nu a avut niciodată curajul să-și ceară iertare sau să lupte pentru noi. Mama-soacră a răspândit vorbe prin familie că sunt nerecunoscătoare și egoistă.

Dar eu am început să trăiesc din nou. Să ies cu prietenele, să citesc, să visez la o viață în care deciziile mele contează. Am învățat că iubirea nu e suficientă dacă nu există respect și sprijin reciproc.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău plecând atunci. Dar știu sigur că nu mai puteam rămâne acolo unde vocea mea nu conta.

Oare câte femei trăiesc astăzi aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi avem curajul să spunem „nu” atunci când toți ceilalți ne spun „trebuie”? Poate că răspunsul stă chiar în puterea noastră de a ne asculta inima.