Când mama-soacră a vrut să ne despartă: Povestea unei familii la răscruce

— Nu așa se face, Maria! Ai uitat să ștergi praful de pe raftul de sus! — vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Viorica, a răsunat în bucătărie, tăind liniștea dimineții ca o lamă. Am încremenit în prag, cu cana de cafea tremurându-mi în mână. Fetița mea, Maria, abia împlinise zece ani și stătea cu capul plecat, strângând cârpa udă în pumni.

— Mamaie, am șters… dar nu ajung acolo sus, a șoptit ea, ochii mari și umezi căutându-mă după ajutor.

Am simțit cum mi se strânge inima. În casa noastră, unde ar fi trebuit să fie liniște și iubire, se instalase o tensiune apăsătoare de când Viorica venise să stea cu noi „temporar”, după ce rămăsese văduvă. La început am crezut că îi va prinde bine să fie aproape de nepoată și să nu fie singură. Dar încet-încet, prezența ei a devenit o umbră grea peste fiecare zi.

— Viorica, las-o pe Maria! Nu e treaba ei să facă curățenie la ora asta, am spus încercând să-mi păstrez calmul.

Soacra s-a întors spre mine cu sprâncenele ridicate:

— Dacă nu-i înveți de mici să muncească, ajung niște leneși! Așa am crescut și eu copiii!

M-am abținut cu greu să nu răbufnesc. Soțul meu, Mihai, era la serviciu. De fiecare dată când îi povesteam ce se întâmplă, ridica din umeri:

— E bătrână, are nevoie de timp să se adapteze. Nu-i lua totul în tragic.

Dar pentru mine nu era doar o chestiune de adaptare. În fiecare zi, Maria devenea tot mai retrasă. Nu mai râdea ca înainte, nu mai venea la mine cu povești din școală. Începuse să se teamă să greșească orice lucru mărunt.

Într-o seară, după ce am culcat-o pe Maria, am încercat să vorbesc cu Mihai.

— Nu mai pot! Mama ta o tratează pe Maria ca pe o servitoare! O ceartă pentru orice și îi dă sarcini peste puterile ei!

Mihai a oftat adânc:

— Exagerezi. Mama doar vrea să o învețe responsabilitatea.

— Nu e responsabilitate când copilul plânge de frică! Nu vezi că se schimbă?

A urmat o ceartă lungă, cu reproșuri vechi scoase la suprafață: că nu sunt destul de tolerantă, că nu știu să respect bătrânii, că exagerez orice gest al soacrei. Am simțit cum zidurile casei noastre se clatină sub greutatea acestor cuvinte.

Zilele au trecut greu. Viorica părea să simtă că pierde controlul și devenea tot mai autoritară. Îi spunea Mariei că nu e destul de bună, că „mama ta nu știe să te crească”, că „dacă ar fi după mine, ai fi altfel”.

Într-o după-amiază am găsit-o pe Maria plângând în baie.

— Mami, eu nu vreau să mai stau aici… Vreau la bunica Ana (mama mea). De ce mă ceartă mereu mamaie Viorica? Ce am făcut?

Am luat-o în brațe și am simțit cum mi se rupe sufletul. Atunci am știut că nu mai pot lăsa lucrurile așa.

Seara aceea a fost decisivă. L-am chemat pe Mihai la bucătărie și i-am spus răspicat:

— Ori găsim o soluție pentru mama ta, ori eu plec cu Maria la mama mea. Nu mai pot trăi așa.

Mihai s-a uitat la mine ca și cum l-aș fi lovit. A tăcut mult timp, apoi a murmurat:

— Nu pot să-mi dau afară mama…

— Dar poți să-ți pierzi soția și copilul? am întrebat eu printre lacrimi.

A urmat o noapte albă. Mihai s-a frământat între două iubiri: cea pentru mama lui și cea pentru familia pe care o construise cu mine. Dimineața m-a găsit strângând hainele Mariei într-o valiză mică.

Atunci Mihai a venit la mine și m-a oprit:

— Ai dreptate. Nu mai putem continua așa. O să vorbesc cu mama.

Discuția dintre el și Viorica a fost furtunoasă. Am auzit țipete și plânsete prin ușa închisă. La final, Viorica a ieșit din cameră cu ochii roșii și fața împietrită.

— Să știți că n-am vrut decât binele vostru! Dar dacă nu mă vreți aici…

A plecat la sora ei din satul vecin. Casa noastră a rămas tăcută zile întregi. Maria a început încet-încet să revină la vechea ei veselie, dar rănile au rămas mult timp deschise.

Mihai s-a schimbat după acea zi. A devenit mai atent la ce simțim eu și Maria, dar între el și mama lui s-a creat o prăpastie greu de trecut.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am distrus ceva ce nu se mai poate repara. Dar apoi mă uit la Maria cum zâmbește din nou și știu că am ales corect.

Oare câți dintre noi suntem puși să alegem între liniștea familiei noastre și tradițiile sau presiunile celor dragi? Cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a ne proteja copiii?