Când mama sună la răsărit – Poveste despre iubire, control și alegeri

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă trezesc în fiecare dimineață cu telefonul mamei tale sunând la ora șase! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el stătea pe marginea patului, evitându-mi privirea.

El a oftat adânc, ca și cum ar fi purtat pe umeri toată greutatea lumii. — E mama, Ana. Știi cum e… Nu vrea decât binele nostru.

— Binele nostru? Sau controlul ei? De câte ori trebuie să-i spun că nu vreau să vină neanunțată, să-mi mute lucrurile prin bucătărie sau să-mi spună cum să gătesc sarmalele?

M-am ridicat brusc, simțind cum furia îmi arde obrajii. Fereastra era deschisă, iar răcoarea dimineții nu reușea să-mi domolească inima care bătea nebunește. De când mă mutasem la Vlad, viața mea se transformase într-o luptă continuă cu doamna Stanciu. O femeie impunătoare, cu privirea tăioasă și vocea care nu accepta refuzuri. Din prima zi, mi-a spus: „Eu știu ce e mai bine pentru băiatul meu.”

La început am crezut că e doar protectoare. Dar când a început să vină zilnic, să verifice dacă Vlad are cămașa călcată sau dacă eu am pus destulă sare în ciorbă, am simțit că mă sufoc. Îmi era rușine să-i spun mamei mele prin ce trec. Tata murise de câțiva ani și mama se lupta cu singurătatea ei. Nu voiam să-i adaug griji.

Într-o seară, după o altă vizită neanunțată a doamnei Stanciu, am ieșit pe balcon și am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Ioana.

— Ana, trebuie să pui piciorul în prag! Dacă nu îi spui clar ce simți, o să-ți controleze toată viața!

— Dar dacă îl pierd pe Vlad? El nu vede nimic greșit la mama lui…

— Dacă nu te vede pe tine și suferința ta, poate că nu e omul potrivit.

Cuvintele Ioanei mi-au rămas în minte zile întregi. În fiecare dimineață, telefonul suna la aceeași oră. — Vlad, ai mâncat? Ana ți-a pregătit pachetul? Să nu uiți să-ți iei puloverul! Și tu, Ana, ai pus destulă sare în ciorbă?

Într-o duminică, când Vlad era la serviciu, doamna Stanciu a venit din nou. A intrat fără să bată la ușă, cu o pungă de legume proaspete.

— Am adus roșii de la țară. Să faci o salată ca lumea!

Am încercat să zâmbesc politicos.

— Mulțumesc mult, dar tocmai am făcut salată.

— Lasă că știu eu mai bine! Și-a scos șorțul din geantă și a început să taie legumele cu gesturi repezi. M-am simțit ca o musafiră în propria casă.

— Doamnă Stanciu… aș vrea să vorbim puțin.

S-a oprit din tăiat și m-a privit fix.

— Da?

— Apreciez tot ce faceți pentru noi, dar… simt că uneori e prea mult. Mi-ar plăcea să avem intimitatea noastră.

A izbucnit râzând scurt.

— Intimitate? Fata mea, familia e familie! Eu doar vă ajut. Dacă nu-ți convine, poate nu ești pregătită pentru viața cu Vlad!

M-am simțit mică și neputincioasă. Când Vlad s-a întors acasă, i-am povestit totul. S-a enervat.

— De ce nu poți fi mai tolerantă? Mama doar vrea să ne ajute!

— Dar eu nu mai pot! Nu vreau să trăiesc sub controlul ei!

A urmat o tăcere apăsătoare. Zilele treceau greu. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Vlad a plecat la mama lui. Am rămas singură în apartament, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

Mama m-a sunat a doua zi.

— Ana, tu contezi! Nu lăsa pe nimeni să-ți calce sufletul în picioare!

Am decis atunci că trebuie să fac o alegere. L-am chemat pe Vlad acasă.

— Vlad, te iubesc. Dar nu pot trăi așa. Ori punem limite împreună, ori fiecare merge pe drumul lui.

A stat mult timp tăcut. Apoi a spus:

— Nu pot să-i spun mamei mele ce să facă. E singura familie pe care o am.

Am simțit cum mi se rupe inima. L-am privit pentru ultima dată și am știut că trebuie să plec. Mi-am făcut bagajele și m-am mutat la mama.

Au trecut luni de atunci. Încă îl iubesc pe Vlad, dar am învățat că uneori trebuie să alegi între dragoste și respectul de sine. M-am angajat la o librărie micuță din oraș și încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas.

Uneori mă întreb: Oare cât de mult ar trebui să sacrificăm pentru dragoste? Unde se termină iubirea și începe pierderea propriei identități? Voi ce ați fi făcut în locul meu?