Când Mihai a plecat: Prima gură de aer după treizeci și trei de ani de căsnicie

— Nu mai pot, Maria. Mă sufoc aici. Am nevoie de altceva.

Cuvintele lui Mihai au căzut ca un trăsnet într-o seară ploioasă de noiembrie, când tocmai terminasem de pus masa pentru cină. M-am uitat la el, la ridurile din colțul ochilor, la mâinile care cândva mă țineau strâns, și am știut că nu glumește. Am simțit cum tot aerul din cameră se subțiază, cum inima mi se zbate ca un pește pe uscat.

— Altceva? Ce altceva, Mihai? După treizeci și trei de ani? am întrebat, cu vocea tremurândă.

El a oftat, evitându-mi privirea. — E vorba despre mine, nu despre tine. Nu mai pot trăi așa. Am cunoscut pe cineva…

A urmat o tăcere grea, spartă doar de ploaia care bătea în geamuri. Am simțit că mă prăbușesc, dar în același timp, undeva adânc în mine, s-a strecurat o senzație ciudată de ușurare. Poate că și eu mă săturasem să trăiesc într-o rutină care nu-mi mai aparținea.

A doua zi, Mihai și-a strâns câteva haine și a plecat. Copiii noștri, Raluca și Vlad, au aflat repede. Raluca a venit val-vârtej acasă, cu ochii roșii de plâns.

— Cum ai putut să-l lași să plece? Tu nu ai făcut nimic? a țipat la mine.

— Raluca, nu e vina mea…

— Ba da! Dacă ai fi fost mai atentă… dacă ai fi fost altfel…

Vlad a stat într-un colț, tăcut, cu pumnii strânși. Nu m-a privit deloc. Seara, când am încercat să vorbesc cu el, mi-a spus doar atât:

— Tata nu pleca dacă era fericit aici.

Am rămas singură în casa noastră mare și rece din Ploiești. Zilele s-au scurs greu la început. Mă trezeam dimineața fără niciun scop. Mă uitam la masa goală, la scaunul lui Mihai rămas neatins, și mă întrebam cine sunt eu fără el.

Prietenii mei au început să mă evite. Unele vecine mă priveau cu milă, altele cu superioritate. La biserică, doamna Stanciu a șoptit către altcineva:

— Săraca Maria… uite ce i-a făcut bărbatul…

M-am simțit ca o paria. Dar într-o zi, după ce am plâns ore întregi în baie, m-am privit în oglindă și am văzut o femeie pe care nu o mai recunoșteam. Aveam părul încărunțit pe la tâmple și ochii obosiți, dar undeva în privirea mea era o scânteie nouă.

Am început să ies la plimbare prin parc. Am redescoperit parfumul teilor din Grădina Publică și am stat pe bancă privind copiii care se jucau. O bătrânică s-a așezat lângă mine.

— Și dumneata ai rămas singură? m-a întrebat ea.

Am dat din cap.

— E greu la început… dar apoi începi să respiri altfel. Să vezi lumea cu alți ochi.

Vorbele ei mi-au rămas în minte zile întregi.

Am decis să mă înscriu la un curs de pictură la Casa de Cultură. Întotdeauna mi-am dorit să pictez, dar Mihai spunea că e pierdere de timp. La curs am cunoscut-o pe Ioana, o femeie divorțată de vreo zece ani, care m-a invitat la o cafea după ore.

— Știi ce e cel mai greu? Să te ierți pe tine că ai acceptat prea mult timp să fii nefericită, mi-a spus ea.

Am început să pictez flori și peisaje din copilărie. Când Raluca a venit într-o zi să-mi aducă niște acte pentru divorț, a văzut tablourile mele.

— Tu ai pictat astea? Nu știam că poți…

— Nici eu nu știam, i-am răspuns zâmbind timid.

Raluca s-a uitat lung la mine. — Poate că ar trebui să încercăm să ne cunoaștem din nou…

Vlad a venit mai greu spre mine. A avut nevoie de luni întregi să accepte că familia noastră nu va mai fi niciodată la fel. Într-o seară, după ce l-am invitat la cină și am gătit sarmale ca pe vremuri, mi-a spus:

— Mamă… cred că și tu meriți să fii fericită.

Am izbucnit în plâns atunci, dar erau lacrimi de ușurare.

Mihai m-a sunat după aproape un an. Vocea lui era obosită.

— Maria… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.

— Și mie îmi pare rău… dar acum e timpul să trăim fiecare viața noastră.

Am închis telefonul cu inima împăcată pentru prima dată după mult timp.

Astăzi mă trezesc dimineața cu chef de viață. Am prieteni noi, pasiuni noi și o relație mai sinceră cu copiii mei decât am avut vreodată. Singurătatea nu mai e un blestem — e spațiul meu de libertate.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc ani întregi într-o colivie invizibilă? Oare cât curaj ne trebuie ca să deschidem ușa și să ieșim afară? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?