Când nora mea a locuit cu noi: între reguli, conflicte și recunoștință

— Nu așa se face, Irina! Am spus-o răspicat, cu vocea aceea pe care copiii mei o recunosc dintr-o mie. Era a treia oară în săptămâna aceea când găseam vasele nespălate după cină. M-am uitat la ea peste rama ochelarilor, încercând să-mi stăpânesc iritarea. Radu, fiul meu, s-a retras discret în camera lui, lăsându-ne singure în bucătărie.

Irina a oftat, cu mâinile încleștate pe marginea chiuvetei. — Îmi pare rău, mamaie. Am avut o zi grea la serviciu și am uitat…

— Toți avem zile grele, dar casa nu se ține singură! I-am răspuns mai aspru decât intenționam. De când a murit soțul meu, am ținut casa asta cu mână de fier. Am crescut doi copii fără ajutor și nu am permis niciodată ca lucrurile să scape de sub control. Ordinea era singura mea ancoră.

Când Radu mi-a spus că vrea să se căsătorească cu Irina și că vor locui cu mine până își vor permite ceva al lor, am simțit un nod în stomac. Nu pentru că nu o plăceam pe Irina — era o fată bună, muncitoare — ci pentru că știam că va fi greu să împart spațiul și regulile mele cu altcineva.

Primele luni au fost un șir nesfârșit de mici conflicte: prosoape lăsate pe pat, haine aruncate pe scaun, cafea vărsată pe masă și uitată acolo. Îi spuneam mereu: — În casa asta fiecare are datoria lui! Dacă nu respectăm regulile, totul se destramă.

Radu încerca să medieze: — Mamă, las-o puțin, e greu să te adaptezi…

— Și eu m-am adaptat! I-am tăiat-o scurt. Când am rămas văduvă la 38 de ani, nu m-a întrebat nimeni dacă mi-e greu. Am făcut ce trebuia pentru copiii mei.

Irina plângea uneori în baie. O auzeam noaptea târziu, când credea că dorm. Mă durea s-o știu nefericită, dar nu puteam renunța la principiile mele. Fata mea, Ana, îmi spunea la telefon:

— Mamă, poate ești prea dură cu ea. Nu toată lumea e ca tine.

— Dacă nu sunt eu dură, cine să fie? Cine îi învață pe tineri ce înseamnă responsabilitatea?

Într-o seară de iarnă, când afară ningea ca-n povești și casa mirosea a cozonac proaspăt scos din cuptor, Irina a venit la mine cu ochii roșii de plâns. S-a așezat la masa din bucătărie și a început să vorbească încet:

— Știu că nu sunt perfectă. Știu că vă supăr uneori… Dar vă mulțumesc că mă țineți aproape. Mama mea a plecat când aveam 12 ani. Tata s-a recăsătorit și n-am mai avut niciodată sentimentul de familie adevărată. Aici… chiar dacă e greu uneori… simt că aparțin undeva.

Am rămas fără cuvinte. Pentru prima dată am văzut-o pe Irina nu ca pe o intrusă în ordinea mea, ci ca pe un om care ducea propriile lupte. M-am ridicat și am pus mâna pe umărul ei.

— Nu e ușor nici pentru mine. Dar vreau să știi că tot ce fac… fac pentru binele vostru. Poate nu știu altfel.

A doua zi dimineață am găsit bucătăria lună și un bilet pe masă: „Mulțumesc că mă învățați ce înseamnă acasă.”

De atunci lucrurile s-au schimbat puțin câte puțin. Am început să-i las spațiu Irinei să facă lucrurile în felul ei — chiar dacă uneori nu era perfect. Am învățat să-i ascult povestea și să-i văd eforturile. Ea a început să mă întrebe cum făceam cozonacul sau cum reparam ciorapii rupți ai lui Radu.

Au fost și alte certuri — despre bani, despre cine spală baia sau cine duce gunoiul — dar am învățat să ne cerem iertare și să râdem împreună după aceea.

Când Radu și Irina au reușit să-și cumpere o garsonieră micuță la marginea orașului, am simțit un gol ciudat în casă. Mi-au lăsat pe masă un coș cu flori și o scrisoare:

„Vă mulțumim pentru tot ce ne-ați învățat. Știm acum ce înseamnă familie.”

M-am așezat pe scaunul din bucătărie și am plâns pentru prima dată după mult timp — nu de supărare, ci de ușurare și recunoștință.

Mă întreb adesea: Oare strictețea mea a fost prea mult? Sau tocmai ea ne-a ținut împreună? Voi cum ați proceda dacă ați fi fost în locul meu?