Când părinții nu mai sunt acolo: Povestea unei alegeri care doare

— Nu vreau să-i văd, Ana! Nu vreau să le aud vocea, nici măcar la telefon! a izbucnit Gabriel, cu ochii plini de furie și oboseală, în timp ce își strângea nodul la cravată în oglinda din hol.

Era cu o seară înainte de nuntă. Rochia mea albă atârna pe umeraș, iar casa mirosea a flori proaspete și a emoții amestecate cu teamă. Îl priveam pe Gabriel cum se lupta cu propriile demoni, iar eu mă simțeam prinsă între două lumi: cea a iubirii noastre și cea a familiei pe care nu o puteam aduce împreună.

— Gabriel, știu că te-au rănit, dar e nunta ta… E ziua în care ar trebui să fim toți împreună. O să regreți, am încercat să-i spun cu voce tremurată.

S-a întors brusc spre mine, cu privirea aceea tăioasă pe care o avea doar când vorbea despre părinții lui. — Nu înțelegi, Ana! Nu ai cum să înțelegi. Tu ai crescut într-o familie normală. Eu… eu am crescut într-o casă unde tăcerea era mai grea decât orice ceartă.

Am tăcut. Știam povestea lui Gabriel: tatăl lui, Ilie, un bărbat dur, mereu nemulțumit, și mama lui, Mariana, mereu absentă emoțional, prinsă între fricile ei și dorința de a nu supăra pe nimeni. Gabriel plecase de acasă la 18 ani și nu se mai uitase înapoi. Ani de zile nu le răspunsese la telefon, iar când îl sunau de sărbători, îi răspundea sec sau deloc.

— Dar totuși… sunt părinții tăi. Dacă mâine nu mai sunt? Dacă nu apuci să le spui ce ai pe suflet? am încercat din nou, cu speranța că poate, poate îl voi îndupleca.

A oftat adânc și a ieșit din cameră fără să mai spună nimic. Am rămas singură, cu rochia albă și cu gândurile mele. M-am întrebat atunci dacă fac bine să insist sau dacă ar trebui să-i respect decizia. Dar nu puteam să nu mă gândesc la mama mea, la tata, la cât de mult m-au iubit și la cât de mult mi-ar fi lipsit dacă nu ar fi fost lângă mine într-o zi atât de importantă.

Ziua nunții a venit cu soare și cu zâmbete forțate. Mama și tata erau acolo, plini de emoție și mândrie. Prietenii noștri râdeau, făceau poze, dansau. Dar la masa mirilor era un scaun gol — scaunul părinților lui Gabriel. L-am văzut cum se uita din când în când spre acel loc gol și cum își mușca buzele ca să nu plângă.

Spre seară, după ce invitații au început să plece, l-am găsit pe Gabriel afară, sprijinit de gardul bisericii. Fuma o țigară și avea ochii roșii.

— Iartă-mă că am stricat ziua asta… a spus încet.

— Nu ai stricat nimic. Dar știu că te doare. Și știu că o să doară și mai tare când nu o să mai fie timp.

A dat din cap, dar nu a spus nimic. Am simțit atunci că între noi s-a ridicat un zid pe care nici dragostea mea nu-l putea dărâma.

Au trecut luni de la nuntă. Viața noastră părea normală: serviciu, cumpărături la piață duminica dimineața, certuri mărunte despre cine spală vasele sau cine uitase să plătească factura la gaze. Dar în fiecare seară când ne puneam în pat, simțeam că Gabriel duce o luptă pe care nu vrea să o împartă cu mine.

Într-o zi de toamnă târzie, când frunzele acopereau trotuarele din cartierul nostru din București, am primit un telefon de la sora lui Gabriel, Ioana.

— Ana… trebuie să-i spui lui Gabi să vină acasă. Tata e la spital. Nu cred că mai are mult.

Am simțit cum mi se strânge inima. L-am găsit pe Gabriel în bucătărie, făcând cafea.

— E vorba despre tata? a întrebat el înainte să apuc să spun ceva.

— Da… Ioana a sunat. E grav.

A stat câteva secunde nemișcat. Apoi a lăsat cana jos și a ieșit din casă fără să spună nimic. L-am urmat până la mașină.

— Vrei să vin cu tine?

— Nu… trebuie să fac asta singur.

A plecat și l-am privit cum dispare printre blocuri. Am stat toată noaptea cu telefonul în mână, rugându-mă ca măcar acum să găsească puterea să-și ierte tatăl.

Dimineața m-a găsit pe canapea, adormită cu telefonul lângă mine. Gabriel s-a întors spre prânz. Avea fața palidă și ochii umflați de plâns.

— A murit înainte să ajung… Nu am apucat să-i spun nimic… nici măcar la revedere…

L-am luat în brațe și am plâns împreună. În zilele care au urmat, l-am văzut pe Gabriel cum se frânge puțin câte puțin: la priveghi, când toți îi vorbeau despre cât de mult îl iubea tatăl lui; la înmormântare, când mama lui l-a strâns pentru prima dată în brațe după ani de tăcere; acasă, când deschidea albumul vechi cu poze din copilărie și ofta adânc.

Au trecut luni până când Gabriel a început să vorbească despre tatăl lui fără furie sau lacrimi. Dar regretul a rămas acolo, ca o rană care nu se vindecă niciodată complet.

Uneori îl aud noaptea vorbind singur: „Tată… dacă ai fi știut cât te-am urât… și cât mi-ai lipsit…”

M-am întrebat mereu dacă am făcut bine că am insistat sau dacă trebuia doar să-l las pe Gabriel să-și trăiască durerea în felul lui. Dar știu sigur că nimeni nu ar trebui să ajungă să regrete că nu a spus „te iert” sau „te iubesc” la timp.

Oare câți dintre noi ne încăpățânăm să ținem supărările vii până când e prea târziu? Oare merită orgoliul nostru atâta suferință?