Când planurile de weekend sunt spulberate de soacră: O poveste despre (ne)prietenie și compromisuri de familie

— Nu pot să cred că iar trebuie să renunț la planurile mele! am izbucnit, trântind telefonul pe masa din bucătărie. Era vineri seară, iar eu, Irina, visam de o săptămână la două zile de liniște, departe de agitația biroului și de grijile zilnice. Aveam de gând să citesc, să mă uit la filme și, poate, să ies cu prietenele la o cafea. Dar totul s-a năruit într-o clipă, când soacra mea, doamna Viorica, a sunat cu vocea ei tăioasă și autoritară.

— Irina, să nu uiți că mâine trebuie să veniți la noi. Am nevoie de ajutor cu curățenia de primăvară. Și să nu-l lași pe Radu să inventeze scuze, că știu eu cum e el!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Radu, soțul meu, era în sufragerie, cu ochii în laptop, de parcă nici nu ar fi auzit conversația. M-am dus la el, încercând să-mi stăpânesc furia.

— Radu, iar trebuie să mergem la mama ta. Nu mai suport! De ce nu poți să-i spui că avem și noi nevoie de timp pentru noi?

El a oftat, fără să-și ridice privirea din ecran.

— Știi cum e mama… Dacă nu mergem, o să se supere și o să ne bată la cap toată săptămâna. Hai, Irina, e doar un weekend.

— Doar un weekend? Dar e al treilea la rând! Mereu e ceva: ba curățenie, ba grădinărit, ba să stăm cu nepoții. Nu mai am viața mea, Radu!

Vocea mi-a tremurat, iar el a tăcut. Pentru o clipă, am simțit că sunt singură împotriva tuturor. M-am dus în dormitor și am închis ușa, încercând să-mi adun gândurile. Mă simțeam prinsă într-o capcană, între dorința de a fi o noră bună și nevoia de a-mi păstra identitatea.

Sâmbătă dimineața, am pornit spre casa soacrei cu inima grea. Pe drum, Radu a încercat să destindă atmosfera, dar eu nu aveam chef de glume. Când am ajuns, doamna Viorica ne aștepta în prag, cu mâinile în șolduri.

— În sfârșit! Credeam că ați uitat drumul până aici. Hai, Irina, vino să vezi ce e de făcut în bucătărie. Radu, tu mergi cu taică-tău la pivniță.

Am simțit cum mă sufoc. În timp ce frecam podelele, soacra mea nu a încetat să comenteze.

— Uite, Irina, așa se curăță, nu ca data trecută. Și vezi să nu uiți să ștergi și geamurile, că se vede fiecare urmă.

M-am abținut cu greu să nu răbufnesc. Mă simțeam ca o servitoare, nu ca un membru al familiei. La prânz, când am încercat să deschid subiectul despre weekendurile noastre, Viorica m-a întrerupt brusc.

— Draga mea, familia e pe primul loc. Dacă nu ne ajutăm între noi, cine să o facă? Când o să ai și tu copii, o să înțelegi.

Am simțit un nod în gât. Nu aveam copii, iar presiunea din partea ei era constantă. În acea clipă, am realizat că nu era vorba doar despre curățenie sau weekenduri pierdute, ci despre control, despre așteptări nespuse și despre lipsa de respect pentru limitele mele.

Seara, acasă, am izbucnit în plâns. Radu a venit lângă mine, stângaci.

— Irina, îmi pare rău… Nu știu ce să fac. Mama e așa de când mă știu. Dacă îi spun ceva, se supără și nu mai vorbește cu mine cu săptămânile.

— Dar cu mine cum rămâne? Eu nu contez? Nu vezi că mă pierd pe mine în toată povestea asta?

Am stat mult timp în tăcere. În noaptea aceea, am decis că nu mai pot continua așa. Duminică dimineața, am luat o decizie curajoasă. Am sunat-o pe Viorica.

— Doamnă Viorica, vreau să vorbim. Simt că nu mai pot să vin în fiecare weekend. Am nevoie de timp pentru mine și pentru relația mea cu Radu. Vă rog să înțelegeți.

A urmat o tăcere grea, apoi vocea ei, rece:

— Dacă așa vrei, să fie cum zici. Dar să nu uiți că familia e totul.

Am închis telefonul tremurând, dar cu un sentiment ciudat de ușurare. Radu m-a privit lung, apoi m-a luat în brațe.

— Sunt mândru de tine, Irina. Poate așa o să înțeleagă și mama că nu suntem la dispoziția ei.

Au urmat săptămâni tensionate, cu telefoane scurte și priviri reci la mesele de duminică. Dar, încet-încet, am început să ne recâștigăm timpul nostru, să ne apropiem din nou ca soț și soție. Am învățat că uneori, pentru a aparține cu adevărat unei familii, trebuie să ai curajul să spui „nu” și să-ți aperi limitele.

Mă întreb adesea: câți dintre noi trăim viețile altora, de teamă să nu-i supărăm? Oare nu merităm cu toții să fim ascultați și respectați, chiar și atunci când spunem „ajunge”? Voi cum ați reacționa în locul meu?